Modernitatea
este anticreștină, dar nu este antireligioasă și cu atît mai puțin
antispirituală. De fapt, lumea modernă mi se pare chiar mai spirituală decît lumea
antică sau cea medievală, iar totalitarismele occidentale din secolul trecut
(fascism, nazism, comunism) și din secolul prezent (societatea deschisă/naționalism
civic, consumerism, neomarxism, neoliberalism, neoconservatorism/pan-naționalism
euroatlantist) reprezintă încercări de instaurare prin forță a unui tip de
spiritualitate modernă. Ateismul poate fi spiritual și chiar religios în măsura în care adoptă credința în evoluția biologică nesfîrșită.
Pe măsură ce noua spiritualitate a fost acceptată în BOR, duhovnicii ortodocși au devenit în număr tot mai mare instructori de viață (life coach), mai precis călăuze în viața spirituală modernă, cu nimic esențial diferiți de alți îndrumători spirituali. Deși cu toții le promit fiilor și fiicelor duhovnicești (pe care îi reduc la categoria de pacienți) o viață fericită (prin împăcarea cu sinele etc.), această viață le rămîne străină tuturor celor care acceptă îndumnezeirea propusă de modernitate.
Însă odată cu această auto-divinizare, omul ratează persoana. Pierderea persoanei duce la anularea conștiinței darului și, în felul acesta, la anularea posibilității bucuriei. Preoții noii spiritualități nu pot oferi prin urmare decît falsa bucurie generată de iubirea de sine, singura resursă afectivă într-o lume tot mai incapabilă de o formă personală de iubire. Singura manifestare a iubirii într-o lume din care persoana a dispărut este între oameni depersonalizați și față de non-persoane sau față de abstracții: animalul de companie, mediul înconjurător, minoritățile LGBTQ+, neamul absolut.