Esența umanismului stă în definirea restrictivă a omului, și anume ca ființă care se depășește pe sine. Această premisă impune concluzia potrivit căreia om în sens propriu este doar cel care își împlinește potențialul, justificînd astfel aversiunea față de toți cei care nu împărtășesc această convingere și care, prin neîncrederea lor, pot împiedica proiectul umanist. Umanismul este sursa teoriilor despre supraom, care presupun în mod obligatoriu 1.) o separare a supraomului de sub-om, 2.) o negare a calității de om a sub-omului și 3.) o respingere a posibilității ca natura umană să fie dată în mod egal și deplin tuturor oamenilor de un Creator transcendent și personal, înzestrat cu toate atributele care decurg în mod necesar din caracterul Lui personal (libertate, iubire, dreptate, integritate, unitate și unicitate) și care se manifestă în fiecare om corespunzător deschiderii lui față de acest Creator.
În ciuda aparenței antiumaniste, nazismul, comunismul, liberalismul, transumanismul și naționalismul mistic sunt formule ideologice nemijlocite ale umanismului, încercări de realizare a idealului umanist, adică a omului nou. Acest om nou este mai vizibil astăzi în victimele experimentului de redefinire a realității (respins în România în varianta lui seculară, dar îmbrățișat în varianta spiritualității neognostice introdusă de Pleșu și promovată de discipolii lui din BOR) și mai puțin în zona pretins conservatoare, pentru că aici trecutul, respins în ordinea progresismului înnoitor, este valorificat pentru a confirma superioritatea paradigmei omului universal dintotdeauna, lăsînd astfel impresia unei rezistențe „tradiționale” în fața efortului reformator.
Deși civilizația occidentală a fost distrusă de proiectul umanist prin aceste revoluții umaniste, doar aparent opuse între ele, el continuă să fie văzut ca singura șansă de salvare a civilizației occidentale și este important să vedem că umanismul nu a reușit să distrugă civilizația occidentală decît transformînd în prealabil creștinismul occidental într-o variantă de umanism. Această transformare s-a realizat și în ortodoxia românească în zona educată, prelungirea transformării asupra segmentului needucat fiind amînată deocamdată pe de o parte pentru că această transformare presupune o anumită formă de educație pentru care nu există încă un nivel minim de receptivitate sau interes, pe de alta pentru că trebuie menținută totuși iluzia unei pietăți populare care să-i ofere noii ortodoxii garanția autenticității, iar pe de alta pentru că însăși existența unei zone primitive, fundamentalistă, constituie argumentul cel mai bun în favoarea reducării ortodoxiei.
Creștinismul tradițional oferea singura viziune despre realitate opusă celei umaniste (deci inclusiv naționalismului mistic din ortodoxia românească contemporană) și din acest motiv a trebuit să fie transformat de umanism într-o variantă suficient de onorabilă pentru a-l face acceptabil chiar și pentru atei militanți precum Richard Dawkins (https://www.ncregister.com/cna/famous-atheist-richard-dawkins-says-he-considers-himself-a-cultural-christian). În creștinismul tradițional, om nu este cel care se ridică deasupra naturii lui prin educație, prin implanturi bio-tehnologice sau prin suferința jertfei pentru neam; în creștinismul tradițional, fiecare om este om deoarece este făcut de Dumnezeu după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În virtutea acestei însușiri, fiecare om este chemat să răspundă ca fiu sau fiică, nu să devină un om superior al neamului omenesc sau românesc (neam românesc care, în gîndirea naționaliștilor mistici, nu poate fi decît adevăratul popor ales, un dar special oferit omenirii și universului și totodată un dar exclusiv pe care Dumnezeu și l-a făcut lui Însuși). În creștinism, omul este făcut ca fiu sau fiică și el vine la judecată în calitate de fiu sau fiică, nu de om, sub-om ori supraom și tot ca fiu sau fiică merge în iad sau în rai. Omul nu este chemat să devină fiu sau fiică, ci să se descopere prin Duhul Sfînt (ceea ce face din fiecare credincios creștin un profet veritabil) ca fiu sau fiică în măsura în care-i răspunde lui Dumnezeu ca Tată recunoscîndu-l și primindu-l pe Hristos drept Fiul Tatălui și frate al nostru.
Împotriva efortului noii ortodoxii din România de a-i face pe credincioși să creadă că dezvoltarea personală, mindfulness ori educația umanistă reprezintă răspunsul adecvat al omului la chemarea lui Dumnezeu, credincioșii care au rămas fideli învățăturii ortodoxiei apostolice și patristice au datoria de a arăta că îndumnezeirea omului este posibilă doar în virtutea darului înfierii noastre de către Tatăl, dar adus și oferit de Cel care s-a făcut Fiul Omului pentru ca omul să fie om, adică fiu sau fiică ai Tatălui.