Principala responsabilitate pentru ortodoxia originală apărută în ultimii douăzeci de ani și care a reușit în cele din urmă să înlocuiască ortodoxia românească originară îi revine ierarhiei, apoi clerului și tuturor laicilor ortodocși care au tăcut în acest interval în mod oportunist, laș sau doar pentru că au fost descurajați de noul model de creștin care nu deranjează niciodată pe nimeni, ci este, prin simpla lui prezență, doar un izvor de liniște, pace, răbdare și înțelegere. Oportuniștii, adică băieții deștepți și lipsiți de scrupule din BOR, au deturnat atenția de la lucrarea publică de edificare a ortodoxiei originale în BOR, orientînd-o strategic asupra adversarilor seculari ai creștinismului, satisfăcînd astfel frustrarea și oferind circumstanțe atenuante pentru complexele de vinovăție ale credincioșilor care și-au redefinit trădarea ca smerenie și nejudecare a aproapelui, susținînd în acest fel în mod conștient chiar dacă împotriva voinței lor proiectul noii ortodoxii românești.
În România, părintele formator al ortodoxiei originale este dl Andrei Pleșu, a cărui identitate creștină pare indiscutabilă. Spun formator și nu fondator, pentru că nu domnia sa a produs această ortodoxie nouă sau cel puțin nu în totalitate. Semințele ei existau deja, religiozitatea segmentului intelectual românesc din perioada modernă fiind determinată mai degrabă de interesul pentru gnosticism și spiritism decît de ortodoxia apostolică și patristică. Preocuparea pentru ortodoxie din perioada interbelică a venit, cu unele excepții precum Stăniloae, din descoperirea romantică a puterii arhaicului, care devenise în secolul 19 și începutul celui următor noul criteriu al adevărului, de unde și asocierea totalitarismelor religioase (nazism, fascism, legionarism) cu vechile mituri, religii și credințe, spre deosebire de totalitarismele atee (comunism, transumanism, societatea deschisă), care propun, împotriva proiectului întoarcerii la origini, o întemeiere în viitorul determinat științific.
Prin urmare, dl Pleșu a fost în ortodoxia românească mai mult un „pilduitor semănător” (https://doxologia.ro/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei), împrăștiind și cultivînd specii de ortodoxie pe care nu le-a produs, ci care mai degrabă l-au format și l-au folosit. Deși ortodoxia pare astăzi reformată, ea a fost de fapt înlocuită cu o specie hibridă, care păstrează elemente formale de identificare din vechea ortodoxie în timp ce elementele ei de adîncime sunt fundamental opuse ortodoxiei apostolice. Meritul dlui Pleșu nu stă doar în garantarea viabilității ortodoxiilor mutante, ci mai ales în capacitatea sa remarcabilă de a le oferi unitatea și coerența necesare funcționării lor ca un întreg pe care îl putem numi ortodoxia originală în sensul noutății ei radicale.
Dintre diversele forme de ortodoxii deviante, dominante în ortodoxia românească actuală, se deosebesc pe de o parte ortodoxia liberală, progresistă (feministă, pro-choice, pro-LGBT), euroatlantică și, pe de alta, ortodoxia spiritualistă, expresia unui sincretism spiritual în care se regăsesc în proporții variabile isihasm, neognosticism, dezvoltare personală, interesul pentru neuroștiințe și fizică cuantică, panteism și un cult păgîn al strămoșilor de care profită din plin mai ales zona neolegionară. În timp ce fiecare din aceste formule se poate lăuda cu moderații și extremiștii ei, ale căror reacții opuse pot lăsa uneori impresia înșelătoare a existenței unei prezențe ortodoxe veritabile, geniul dlui Pleșu a reușit să le facă să acționeze în același timp atît împotriva ortodoxiei originare, cît și în favoarea constituirii unei ortodoxii originale.
Funcția ortodoxiei originale este una dublă: pe de o parte ea împiedică lucrarea Bisericii în lume de vestire a Adevărului prin transformarea ei într-un instrument al progresului civilizator, iar pe de alta împiedică Biserica să întrupeze în mod sfințitor Adevărul în propriul ei trup prin reducerea ei la o emanație de miresme desfătătoare. Ca un ecou al definiției dată Ortodoxiei de dl H.-R. Patapievici în cadrul unui interviu acordat dlui Costion Niculescu („Ortodoxia, ideal vorbind, este un mod de a fi, un fel de a simți și de a te mișca, un mod de a răspîndi și unul de a primi miresmele […], este o savoare.” (H.-R. Patapievici, „A fi ortodox”, în Politice, Humanitas, 2002, p. 227), regăsim acest tip de valorificare mitologică a creștinismului (într-o mișcare diametral opusă celei a apologeticii creștine clasice, care recupera fragmentele valide din cultura păgînă) în scenariul folcloric al unei imaculate concepții cosmice, sau cel puțin al uneia realizată „prin însoțire cu natura”:
„Și, ne spune legenda, Ana merge în grădina sihastrului și se roagă «la o tufă de rozmarin», se însoțește cu natura. Și, în timp ce era în rugăciune, vine o frunză de păr, care plutește prin aer și se așează lângă ea. Sfânta Ana o ia, o sărută pe amândouă părțile și rămâne însărcinată. Într-o altă versiune, Sfânta Ana nu sărută frunza de păr, ci o ia și o miroase, și de la mireasma ei rămâne grea. Mi se pare superb spus, că mireasma unei frunze de păr aduce sarcina cu Maica Domnului.” (Costion Niculescu, „Viața Maicii Domnului, între textele apocrife și legendele țăranilor români”, Formula As, nr. 1631 (32), 8-15 august 2024, p. 26.)