Pacienții „de lăsat” aparțin României de lăsat. În noua Românie nu poți trăi dacă-ți lipsește speranța de viață nouă, adevărată – de euroviață. Este un fapt pregătit în anii premergători pandemiei prin tratarea asistatului social și a analfabetului funcțional ca sub-om și realizat concret prin propunerile de interzicere a accesului non-vaccinaților la serviciile publice, inclusiv la serviciile medicale. După cum știm cu toții, deși ne prefacem că am uitat, perioada 2021-2023 a adăugat categoria nevaccinatului C-19 pe lista sub-omului. Din acest punct de vedere, este posibil ca solicitarea actuală a unui cadru legal pentru decizia unui medic de ucidere a unui pacient prin întreruperea tratamentului sau prin prescrierea cu bună știință a unui tratament greșit să fie necesară în egală măsură pentru a justifica decesele evitabile din perioada pandemiei, care vor fi recunoscute doar în urma legalizării unei asemenea decizii.
Prin urmare, mi se pare că este parțial eronată convingerea că fără bani și relații doar printr-o minune mai poți ieși sănătos sau măcar viu dintr-un spital de stat. România care merită să moară nu este doar România care nu-și permite să trăiască. Este mai ales o Românie încăpățînată să trăiască pe stil vechi, o țară care iubește mai mult omul decît principiile, opacă față de diversele idealuri care îi sunt propuse din simplul motiv că trăiește deja în ordinea ideală determinată de realități existențiale imediate precum loc, vreme, casă, locuire, învecinare. De aici i se trage și moartea: o astfel de țară este de lăsat pentru că nu este interesată de diversele idealuri plasate în viitor, în trecut sau în prezent. Ea trebuie să moară odată cu Dumnezeul ei neputincios, incapabil să se dea jos de pe cruce, incapabil să evite umilința, suferința și moartea. În viață va rămîne doar România dispusă să creadă într-un Dumnezeu superior, mai puternic și mai competent decît cel creștin, un Dumnezeu pe măsura noului om. Acest om nou, lansat într-o formulă de probă prin produsele tefeliste, va ține mai mult la statutul de erou decît la propria lui viață și de aceea va accepta să părăsească în mod voluntar această lume înainte să-i fie retras titlul de erou odată cu viața printr-o decizie justificată nu doar legal, ci mai ales în termenii noii conștiințe morale.