În România a apărut un popor nou, cu suflete noi. Un suflet nou este un suflet înviat. Sufletul învie prin credința în înviere. Faptul că românii nu mai cred în înviere în sens creștin nu înseamnă că învierea le-a devenit indiferentă. Ei știu acum, după cîteva decenii în care li s-a spus că important e doar să crezi, nu și în ce anume crezi, că fiecare își poate alege învierea care îi convine. Prin urmare, învierea lui Hristos nu este pentru ei o chestie ieșită din comun. Hristos a înviat ca orice om care crede în înviere și și-o dorește. O parte dintre noile suflete din România crede că a înviat prin civism, prin protest, prin dilemă, prin alegerea și identificarea cu o persoană fără identitate pentru că fără trecut. Identitatea acestor noi suflete este în permanentă construcție și reconstrucție întrucît vine din viitor. Cealaltă parte crede că a înviat prin naționalismul mistic, prin cultul sfinților închisorilor care îi asigură participarea la jertfa euharistică legionară, dîndu-i o identitate de neșters.
Deși Mișcarea Legionară este percepută în zona naționalist-ortodoxă ca un apărător al identității (naționale, religioasă, etnică), în realitate nu a făcut decît să corupă această identitate, reîntemeind-o pe credința în „învierea României legionare” (Cărticica Șefului de Cuib, punctul 10). Un șef legionar poate, „prin școala cuibului și prin puterea exemplului, să transforme pe fiecare român creând un suflet nou” (punctul 29), șefii de cuiburi fiind conștienți că în prezența superiorului lor „fac o slujbă neamului lor, ca aceea pe care o face preotul la altar” (punctul 19). În naționalismul mistic filolegionar, sursa identității personale și naționale nu se află nici în apartenența etnică, nici în credința ortodoxă, ci în atașamentul față de Mișcarea Legionară, trimisă de Dumnezeu pentru a suna „trâmbița învierii neamului românesc” (punctul 11.4).
Mult timp am crezut că spectrul Mișcării Legionare a fost invocat și întreținut în spațiul românesc doar pentru a justifica proiectul dezintegrării culturale și sociale aplicat în numele societății deschise. De fapt, deși Mișcarea Legionară a fost într-adevăr folosită cu succes ca o sperietoare menită să-i facă pe români să-și vadă rădăcinile ca pe niște lanțuri care îi împiedică să-și realizeze destinul occidental, ea a fost și este folosită totodată tocmai pentru funcția ei dislocatoare, și anume pentru capacitatea legionarismului de a-i scoate pe români din firea neamului românesc, reașezîndu-i în națiunea legionară și, totodată, de a le înlocui credința creștin-ortodoxă cu cea legionară. Experimentul a reușit și pentru că ambele metode de dislocare, cea prin cosmopolitism și cea prin naționalism, au fost susținute de ierarhia ortodoxă, după cum o demonstrează atît aprecierea de care se bucură intelectualii dilematici printre liderii ortodocși, cît și încurajarea cultului „sfinților închisorilor” cu anexa lui, admirația pentru dreapta interbelică.
Ca să-l parafrazez pe Nae Ionescu, aș spune că în noua Românie sunt și vor fi numeroși „buni români”. Românii sunt însă tot mai puțini, și asta nu atît pentru că România a dispărut, ci mai ales pentru că BOR are un duh nou.