România triumfătoare

 

Triumful este rezervat veșniciei doar acolo unde nu există o alegere divină. Avînd conștiința acestei alegeri, românii reușesc să elimine spontan posibilitatea ca ceva să împiedice triumful pe care, dintre toate popoarele lumii, ei sunt cei mai îndreptățiți să-l aștepte. De cînd veșnicia nu mai are un sat în care să se nască, românii se nasc ei direct în veșnicie, ceea ce le asigură biruința în toate împrejurările istorice.

Așa se explică de ce, pentru prima dată din 1990 încoace, românii vor triumfa indiferent de cîștigătorul alegerilor prezidențiale de luna viitoare. Se vor putea bucura de respectul cuiva care-și amenința o colegă că o agresează sexual și pe adversari că ar merita jupuiți de vii. Sau vor putea merge înainte conduși de un om hotărît să nu schimbe direcția, chiar dacă înainte nu este decît o prăpastie. Sau vor avea un președinte onest, pe măsura unei populații oneste, care nu are nimic să-și reproșeze decît, poate, prea multă onestitate. 

 

Mîntuirea social-cultural-politică

 

Nu doar că natura căderii care-l afectează pe om îl împiedică să-și recunoască starea căzută, dar chiar și atunci cînd reușește să o facă, el este incapabil să iasă cu adevărat din ea, întreținînd cel mult acea speranță a depășirii căderii pe care se întemeiază orice credință religioasă și care este împlinită doar în creștinismul demn de întemeietorul său. Spre deosebire însă de epocile anterioare, modernitatea se distinge prin efortul de a exploata această așteptare nu atît religios, cum se întîmpla pînă la ea, cît mai degrabă exclusiv cultural, științific și politic, subordonînd religia acestor direcții. Practic, modernitatea a revendicat sentimentul speranței după ce a reușit să preia cu succes patrimoniul spiritual și religios cu sprijinul liderilor creștini care socotiseră că, în schimbul implicării lor, li se va permite să administreze în continuare creștinismul – sau măcar să opereze o creștinătate golită de conținutul ei propriu – în formule mai mult sau mai puțin adaptate proiectului modern.

Astfel, modernitatea a reușit să înlocuiască soluțiile metafizice simbolice ale religiei cu soluții pozitive în sensul aplicabilității, adaptabilității și verificabilității lor în planul unei vieți definită strict de un tip de determinism biologic combinat cu cel materialist-istoric (mai primitiv în țările stăpînite de totalitarismul comunist, mai elaborat și mai subtil în lumea occidentală). Întrucît impasul determinat de încercarea de rezolvare materială a unei chestiuni spirituale nu putea fi anulat decît prin abandonarea proiectului, gîndirea modernă a încercat să-l depășească prin spiritualizarea legilor sociale și materiale pe care le-a păstrat și completat în vederea satisfacerii așteptărilor unei speranțe pe care a reorientat-o schimbîndu-i centrul de greutate mai întîi, care nu mai este determinat de ieșirea din starea de cădere, ci de uitarea ei. Acest mecanism a devenit evident în ultimii doi ani în România, unde cele două narațiuni concurente, cea naționalist-creștină și cea secular-cosmopolită, în egală măsură caracteristice pentru viziunea modernă a salvării, confirmă atît noua funcție salvatoare a politicului, cît și natura politică a noii speranțe.

 

Gîndul de zi (236)

 

Gradul de iresponsabilitate și de negare a realității demonstrat zilnic de cele două tabere care se confruntă astăzi în România, cea naționalistă și cea pro-occidentală, depășește prin amploare și intensitate simpla ipocrizie și disonanță cognitivă. Indivizii care le aparțin au intrat de cîțiva ani deja în registrul patologicului. Mai precis, naționalismul a fost transformat într-un sistem care atrage și produce sociopați așa cum pro-occidentalismul a fost transformat într-un sistem care atrage și produce psihopați. Primii mai au sentimente intense, dar nesiguranța, instabilitatea și frustrările îi fac să reacționeze violent și neașteptat, în timp ce psihopații pot imita emoții și compasiune doar pentru a cîștiga încrederea victimelor, fără a resimți însă vreo clipă grijă sau responsabilitate pentru acestea.