Înainte de a afecta discernămîntul, necazurile și reușitele ne amenință caracterul, creînd condițiile apariției unor explicații menite să sublinieze statutul nostru special, care, în virtutea necazului sau a stării noastre de bine, ne eliberează de nevoia de Dumnezeu. Astfel, în loc ca în suferințe sau în bunăstare să cerem și mai mult harul lui Dumnezeu, ne putem înșela, luînd necazul ori traiul nostru bun ca semne sigure ale mîntuirii. Această perspectivă începe prin a presupune anumite obligații din partea lui Dumnezeu față de noi, sfîrșind prin a ne aduce la convingerea că avem niște drepturi speciale asupra lui Dumnezeu, care ne permit să negociem cu El de pe poziții privilegiate, dacă nu chiar egale. Odată ce această viclenie începe să funcționeze, ea corupe treptat credința și discernămîntul, putînd duce chiar la nebunia propriu-zisă.