Formele violente ale tulburării pot fi comparate cu turbarea. Cu toate că turbarea spirituală a existat dintotdeauna, încă de la Marea Tulburare care a produs Căderea, ea a devenit răspîndită de-abia în perioada modernă. Pînă atunci, mai era posibil ca tulburarea să fie stăpînită prin frîiele rațiunii și credinței, însă acestea au fost tăiate de raționalismul iluminist. Tulburarea liniștită, cultivată de romantici ca melancolie a cărei autenticitate era garantată de caracterul ei tragic, pe cît posibil mortal, i-au oferit în plus turbării o justificare ca reacție sănătoasă. La rîndul ei, odată ce preferința pentru manifestarea exterioară violentă a tulburării a înlocuit-o pe cea de tip romantic, devenind dominantă, ea a început să genereze replici tot mai severe de melancolie cunoscute astăzi ca depresie.
Este specific însă modernității faptul că omul nu se mai ferește de mușcătura turbării, ci o caută în mod voluntar, pentru a fi și el ca toată lumea și pentru a merge, precum credinciosul ortodox român de astăzi, cu Dumnezeu înainte, pășind netulburat peste victimele propriei sale violențe. Turbarea spirituală este așteptată ca un rit de trecere și apreciată ca o stare superioară în evoluția omului de unii sau în procesul de îndumnezeire de alții. În Noua Biserică Ortodoxă Română, turbarea spirituală este văzută ca un dar duhovnicesc care se manifestă de la primele semne de furie ale copilului, confirmat de primele lui cuvinte urîte și mai ales de manifestarea discernămîntului său, care îi permite să-i recunoască pe oamenii necuprinși încă de turbare pentru a-i mușca. Astfel, manifestarea exterioară violentă a tulburării îi asigură pe părinți, creștini, seculari ori păgîni, că proprii lor copii nu vor fi afectați de tulburarea liniștită, depresivă. Tulburarea liniștită este rea, pe cînd cea violentă este bună, ne păstrează buna dispoziție și atenția trează pentru orice om aflat la o mușcătură distanță de noi.