Dacă detoxifierea fizică implică aceleași proceduri și substanțe (suplimente, alimente, post) indiferent de credința individului, detoxifierea spirituală este diferită în funcție de credință. În afara creștinismului, de pildă, detoxifierea înseamnă o resetare interioară, o eliberare de energii negative în scopul dobîndirii păcii interioare și al recuperării omului mai bun care sunt de fapt. În schimb, pentru creștin detoxifierea presupune recunoașterea propriei responsabilități pentru nivelul ridicat de toxicitate care mă afectează, ceea ce implică nevoia conștientă și urgentă de a primi iertarea lui Dumnezeu în absența căreia detoxifierea nu este posibilă. Creștinul știe că el nu este victima nevinovată a unui mediu toxic, ci că face parte din acest mediu toxic prin inima sa intoxicată și de aceea îi cere lui Dumnezeu să-i dăruiască o inimă nouă, după cum știm din Psalmul 50 („Inimă curată zidește intru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele”) și din observația lui Hristos: „cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om.” (Matei 15, 18-20).
În creștinism, așadar, nu ne putem detoxifica singuri; deși intoxicarea lăuntrică este realizată și prin contribuția noastră, ea nu poate fi anulată doar de noi pentru că noi ne aflăm deja într-o stare antinaturală și nimic natural, precum gînduri pozitive și substanțe naturale, nu ne poate readuce starea noastră naturală, ci doar ceva supranatural. Acest ceva supranatural este harul lui Dumnezeu, pe care nu-l putem primi în afara credinței și pocăinței noastre chiar dacă Dumnezeu ni-l oferă în permanență. Cîtă vreme nu ne recunoaștem starea noastră de necurăție, după cum ne amintește tot Psalmul 50 („mai vîrtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururi. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut”), este o eroare să credem că ne-am putea curăți și, de fapt, o astfel de așteptare, deși este pozitivă, nu face decît să agraveze necurățenia noastră, care se acumulează masiv sub covorul dezvoltării personale. Fără să ne dăm seama, nu am face decît să stricăm lucrurile curate pe care ni le oferim în speranța detoxificării interioare. Acest lucru se întîmplă de altfel în Noua Biserică Ortodoxă Română, unde sensul curățirii este compromis total și de fapt inversat, astfel încît conduce, odată cu stricarea harului și a credinței, la necurăția cea de pe urmă.