În Biserică au fost dintotdeauna credincioși care fie nu-și puneau deloc problema vieții sufletești, fie și-o puneau prost. Astăzi, aceste două categorii au ajuns să reprezinte majoritatea credincioșilor din ortodoxia românească. Însă numai acest fapt nu ar fi suficient pentru a justifica declararea dispariției ortodoxiei tradiționale, patristice, din România, cîtă vreme ar exista în cadrul ierarhiei ortodoxe măcar un singur om capabil să-l recunoască public. Din păcate, nu doar că printre îndrumătorii ortodocși nu se găsește nici măcar unul care să deplîngă public confuzia totală a unor credincioși și nepăsarea absolută a celorlalți, dar este evident că toți indivizii cu autoritate în BOR se străduiesc să atribuie acestei forme grave de tulburare spirituală o legitimitate care nu face decît să compromită ortodoxia veritabilă.
În condițiile în care tocmai conducătorii BOR admit, atunci cînd nu o propun direct, că ortodoxia este așa cum o vede fiecare iar orice bazaconie – de la dezvoltarea personală la dezvoltarea neamului (prin trezirea în conștiință și înhorirea energetică), de la salvarea prin cultură și civilizație la salvarea prin tradiția neamului sau prin uniunea cu natura –, poate fi considerată ortodoxă dacă așa dorim noi, atunci putem recunoaște, în măsura în care nu ne-am pierdut și ultimele rezerve de luciditate și onestitate, nu doar că ortodoxia în sensul ei propriu a dispărut din România, ci și că ea a fost deja înlocuită cu o alternativă grotescă, al cărei rol principal nu este cel aparent pe care-l putem constata în oferta cotidiană de simulacru de viață spirituală, ci acela de a împiedica orice încercare de recuperare a vieții ortodoxe autentice, care încă mai pulsa, chiar dacă tot mai slab, în momentul întronizării lui Daniel Ciobotea ca patriarh al (fostei) BOR.