Majoritatea cetățenilor din România este convinsă că pedeapsa capitală a fost desființată în ianuarie 1990. În realitate, pedeapsa cu moartea fusese deja asigurată prin Decretul-lege 1 din 27.12.1989, care prevedea legalizarea avortului la cerere. În România post-comunistă, fiecare om aflat în perioada de viață intrauterină este amenințat de pedeapsa capitală și poate fi ucis în orice moment din simpla vină că se află acolo, încălcînd teritoriul inviolabil al trupului mamei sale. În logica progresistă, femeia însărcinată este deja victima propriului ei copil, de care trebuie apărată într-o măsură mai mare decît de ceilalți agresori masculi, și anume de cei adulți. De fapt, în acest sens o femeie însărcinată nu ar merita să fie protejată în mod special întrucît ea este deja mai puțin femeie, lipsită de statutul de ființă liberă și stăpînă pe propriul corp din cauza sarcinii pe care fie nu a știut să o evite la timp, fie a refuzat să o facă imposibilă acceptînd soluțiile ideologiei de gen. Mă întreb dacă nu cumva în această logică progresistă, bărbatul care se face vinovat de moartea copilului încă nenăscut prin acte de violență împotriva mamei nu este privit ca un rău necesar, ca un agent care, poate involuntar, îi reamintește mamei dreptul ei la avort.
Dacă pentru progresiști maternitatea reprezintă o corupere a naturii femeii, pentru tradiționaliști maternitatea reprezintă împlinirea femeii, care altfel ar vegeta subdezvoltată, precum Eva în Adam. Dar dacă admitem că Eva a fost scoasă din Adam, atunci vocația paternă a bărbatului ar trebui să presupună și această responsabilitate a lui față de femeie în general și față de soția sa în mod special. Violența bărbatului față de femeie și creșterea violenței în general nu pot fi limitate sau eliminate prin înăsprirea legilor care condamnă acest tip de violență, ci în mod special prin cultivarea conștiinței paterne în bărbați, lucru pe care nici ideologia pro-viață, nici cea pro-avort nu sunt dispuse să-l facă.