Primul și cel mai important lucru care ar trebui să-l intereseze pe un creștin în legătură cu orice poezie, cîntec, sau vreun alt fel de lucrare sau operă de artă aduse în Biserică este dacă sunt creștine. În cazul în care nu sunt creștine, înseamnă că sunt ori eretice, ori păgîne, ori neutre și atunci creștinii ar trebui să ceară lămuriri ori să protesteze, după gravitatea situației. Din păcate, avînd în vedere analfabetismul teologic al majorității credincioșilor ortodocși din România, este foarte probabil că aceștia nu ar avea nicio reacție nici dacă s-ar trezi binecuvîntați de clerul ortodox în numele sfintei pătrimi, în numele Căpitanului sau în numele progresului. Dar întrebarea nu este dacă poezia a fost scrisă de Radu Gyr, ci dacă poezia respectivă este creștină sau nu, indiferent de autorul ei. Dacă este creștină, atunci poate fi adusă în Biserică chiar dacă ar fi fost scrisă de Hitler, Stalin sau Mao. Iar aceasta este o întrebare la care orice creștin, ortodox sau nu, ar trebui să fie capabil să răspundă. Eu, de pildă, consider că nu este creștină.
Poezia nu este creștină în primul rînd pentru că este idolatră. Ortodoxia este subordonată pămîntului sfînt, iar sfinții sunt doar un alt nume al eroilor care s-au jertfit pentru acest pămînt. „Avem o țară” nu este creștină pentru că stabilește o continuitate teologică între poporul creștin și strămoșii păgîni, care se unesc în nemurire cu sfinții neamului. Pămîntul sfînt este elementul unificator și salvator al neamului de-a lungul întregii poezii. Ardealul sfînt, pămîntul nostru plin de martiri reprezintă dacă nu raiul, atunci cel puțin calea sigură spre rai.
Dacă interpretarea mea este corectă, atunci intonarea poeziei „Avem o țară” în biserică reprezintă un sacrilegiu.