Nu doar progresismul este divizat, ci și suveranismul, după cum s-a văzut în cazul exploatării politice a sărbătoririi Zilei Naționale de la Alba Iulia, cînd suveraniștii simioniști și georgiști au mers pe căi diferite (https://hotnews.ro/video-marsul-unirii-organizat-de-george-simion-la-alba-iulia-liderul-aur-a-plecat-cu-sute-de-sustinatori-spre-cetate-calin-georgescu-asteptat-cu-paine-si-sare-2119780). În plus, prin refuzul de a recunoaște legitimitatea alegerilor pentru Primăria Capitalei, Călin Georgescu îi retrage implicit Ancăi Alexandrescu calitatea de candidat suveranist (https://hotnews.ro/calin-georgescu-ma-distantez-si-disociez-total-de-asa-zisele-alegeri-din-7-decembrie-si-evident-de-orice-candidat-2120661).
Momentul de intensitate al fiecărei grupări suveraniste rămîne rostirea publică a rugăciunii Tatăl nostru. Însă ambii termeni ai rugăciunii sunt pentru aceste grupări diferiți de cei subînțeleși de românii care, după deceniile comuniste, o rosteau public și în afara unei slujbe religioase, mai întîi la Timișoara în 22 decembrie 1989 iar apoi la București și în restul țării. Fiecare grupare naționalist-mistică din România are astăzi nu doar un tătuc al ei, ci și propriul ei Tată, diferit de Tatăl celorlalți tătuci, probabil nemulțumiți de asigurările monahilor auriți potrivit cărora toți tații și tătucii sunt icoanele Tatălui ceresc.
Apelul public și din inițiativă laică la rugăciunea Tatăl nostru a continuat cel puțin un deceniu după ce aceasta a fost coruptă de spiritul revoluționar manifestat imediat după 22 decembrie 1989. Astfel, sensul inițial creștin al rugăciunii, în care Dumnezeu era perceput ca Tată al tuturor, în ciuda păcatelor noastre și indiferent de opțiunea politică, a fost politizat în mod vizibil odată cu Fenomenul Piața Universității. Acolo a fost creat mediul care a permis mutarea accentului de pe „și ne iartă nouă păcatele noastre” pe „și ne izbăvește de cel rău”, un rău care, evident, era feseneul și comunismul. Acolo s-a plantat sămînța anticorupției, a superiorității morale, a semnalizării virtuții și a canonizării jertfei anticomuniste, Dumnezeu fiind transformat într-un Tată comun al anti-comuniștilor, care-i unea atît pe neolegionari și pe activiștii civici, cît și pe neo-gnosticii și neo-păgînii din BOR, care fie confundau idealismul revoluționar cu o trezire spirituală, fie sperau că vor putea canaliza energia revoluționară politică într-un sens spiritual. În orice caz, exclusivismul „Tatăl nostru, nu al vostru” a apărut pentru prima dată în cadrul acelei mișcări civice din aprilie-iunie 1990, ajungînd, la capătul unei lungi, dar inevitabile fragmentări, să ia forma lui „Tatăl meu, nu al tău” în conștiința religioasă a credincioșilor din ortodoxia românească de astăzi.
Exact rugăciunea care ne unea cu treizeci și șase de ani în urmă, astăzi ne desparte unii de alții pentru că ne desparte în primul rînd de Dumnezeu. Acesta este un fapt de care clerul ortodox, care a permis sau chiar a susținut politizarea credinței în întreaga perioadă post-comunistă, este cît se poate de conștient, după cum o demonstrează preocuparea lui tot mai răspîndită pentru specializări în psihoterapie, mindfulness și dezvoltare personală. În toată această perioadă, singura parte din rugăciunea Tatăl nostru care a contat cu adevărat pentru clerul ortodox a fost „și ne dă nouă pîinea noastră cea de toate zilele.” Cu un accent suplimentar pe „nouă” și „noastră”, întrucît este vorba de oameni speciali care merită lucruri speciale. Mai precis, potrivit formulei rostite în cadrul slujbei de hirotonire, au fost vrednici.