Nu doar binele îmbrățișează, ci și răul. Ambii îmbrățișează atît pe dinafară, cît și pe dinăuntru. Cînd Iuda l-a îmbrățișat pe Hristos pe dinafară, era deja îmbrățișat de Satana pe dinăuntru.
Pe dinafară ne poate îmbrățișa oricine vrea: cei care ne iubesc, cei care ne urăsc sau cei pentru care nu însemnăm nimic. Pe dinăuntru ne pot îmbrățișa însă doar cei pe care-i lăsăm. Cine crede că doar binele poate îmbrățișa, se leagănă deja în brațele răului.
Desprinderea eticului de adevăr face posibilă valorificarea estetică a urîtului și cea etică a răului în același timp. Prin această acțiune de des-centrare este realizată dislocarea fundamentală, necesară întemeierii unei ordini care, fiind lipsită de centru, nu poate rezista, după cum arată Yeats în „The Second Coming”. Solemnitatea inocenței („the ceremony of innocence”) este înlocuită de solemnitatea vicleniei, în cadrul căreia celebrările LGBT reprezintă partea cea mai nevinovată din ritualul public obligatoriu de preamărire a ordinii occidentale moderne. Această ordine, care continuă să fie promisă în ciuda caracterului ei evident nerealizabil și a efectelor desfiguratoare, nu poate permite decît revărsarea „anarhiei pure” peste lume:
„Things fall apart; the centre cannot hold;
Mere anarchy is loosed upon the world.”
Cum se explică atunci că această ordine aparentă continuă să reziste și în prezent, la peste o sută de ani de la anunțarea sfîrșitului ei în poemul lui Yeats? Cred că explicația se află în capacitatea elitei occidentale de a opune moartea anarhiei, de a construi pe temelia morții. Sigur, moartea a fost folosită din cele mai vechi timpuri ca un instrument al autorității și ca o sursă de putere. Dar, pînă în prezent, ea nu a putut funcționa efectiv ca un înlocuitor al vieții. Niciodată în istoria omenirii nu a existat o cultură explicită a morții în sensul cultivării conștiente a morții, văzută ca soluție pentru diferite probleme socio-politice, pînă în secolul 20 occidental.
Des-centrarea structurilor realului, adică ale vieții, generează moarte și anarhie: anarhie ca efect al fricii de moarte și moarte ca efect al instaurării anarhiei. Elita occidentală, autoarea acestei des-centrări, folosește moartea pentru a respinge anarhia. Și pentru că presiunea anarhiei este tot mai mare, este necesară o intensificare a amenințării morții. Situația actuală confirmă răsucirile lumii occidentale într-o spirală tot mai cuprinzătoare și tot mai adîncă („Turning and turning in the widening gyre”, în cuvintele lui Yeats) între moarte și haos; la o sută de ani de la sfîrșitul Primului Război Mondial și după epidemia de gripă care a pustiit Europa în 1918-1919, lumea tocmai a trecut printr-o pandemie care a fost anulată doar pentru a permite întreținerea unui război mai util, care-i permite intelectualului să devină eroul modernității în lupta ei împotriva realității.
Intelectualul din vremea lui Yeats văzuse sfîrșitul ordinii occidentale și de aceea nu mai putea avea nici o convingere și nici o speranță. Însă dispariția ordinii îi ușurează intelectualului „pro-european” de astăzi sarcina de întreținere a separației dintre realitate și adevăr realizată de străbunicul său, ajutîndu-l să producă crizele și amenințările necesare echilibrării raportului dintre moarte și anarhie în timp ce deschide noi linii de asamblare a speranței cu ajutorul inteligenței artificiale. Pentru că nu a văzut niciodată nimic, intelectualul „pro-european” nu poate vedea nici în prezent nimic. Și de aceea poate spera că salvarea îi este adusă de „fiara zburlită” care tocmai se tîrăște către Betleem pentru a se naște.
Un european nu se definește niciodată ca european și cu atît mai puțin ca pro-european. Dacă ești european rămîi european chiar dacă ai o gîndire anti-europeană. În momentul în care te identifici ca european sau ca „pro-european”, îți recunoști de fapt, prin mărturisirea nevoii de a te simți mai european decît europenii, statutul de colonizat, de european adoptat, de copil vitreg și de cetățean de rang secund, de rezultat al inculturării și îți declari totodată disponibilitatea de a colabora la acțiunea de europenizare a conaționalilor care, din ignoranță sau rea-voință, încă se mai împotrivesc asimilării inevitabile într-o istorie orientată spre împlinirea valorilor occidentale, oricare ar fi ele și indiferent de mijloacele necesare realizării lor.