Bursele de merit și scopul educației din România

 

Din 1990 încoace, educația și învățămîntul au fost comasate sub ideea „ai carte, ai parte”, mai precis în sensul în care școala reprezenta alternativa superioară moral la șmecheria, nesimțirea și corupția clasei de nouveau riche, a cărei apariție și rapidă răspîndire a fost favorizată de abandonarea generală a bunului simț din România post-comunistă. În această situație, bursele de merit reprezentau o garanție a promisiunii că efortul nu rămîne nerăsplătit și că știința de carte oferă o viață mai bună nu doar prin cunoașterea și înțelegerea lumii în care trăim, ci și printr-un nivel material satisfăcător. Însă pe măsură ce parvenitismul devenea noul model moral în societatea românească, indivizii care insistau, de regulă interesat, asupra caracterul indispensabil al formării intelectuale și morale prin școală, au supralicitat beneficiul material astfel încît în ultimii ani acesta a fost singurul care a mai contat, atît în societate cît și în cadrul restrîns al familiilor, în discuțiile despre importanța efortului de a învăța. În plus, acest accent nefiresc asupra avantajului material în primul rînd și social în al doilea, oferit de efortul parcurgerii meritorii a ciclului educațional, a primit un suport neașteptat din parte lipsei totale de scrupule a noilor intelectuali, care au reușit performanța de a demonstra că școala te poate ajuta să ajungi dacă nu la fel de bogat, atunci cel puțin la fel de mizerabil ca ultimul parvenit. Diferența este dată doar de stil, însă scopul rămîne același: punga (lat. „bursa”). 

După cum a demonstrat-o atît de josnic segmentul intelectual din România, scopul nu scuză mijloacele, însă le explică foarte bine, în sensul în care tot ceea ce îi desparte pe oamenii educați de impostori, semidocți, analfabeți funcțional, prostituate și interlopi a devenit de multă vreme complet secundar. În aceste condiții, reducerea drastică a burselor de merit, pînă ieri unica motivație (printr-o argumentare frauduloasă, chiar dacă bine intenționată) a depunerii unui efort în clasă, îi va trezi la realitate pe elevii și părinții care încă mai erau atît de naivi încît să creadă că o alternativă la șmechereală este posibilă. Vor rămîne în România doar cîteva colegii și școli gimnaziale unde se va putea face carte doar prin efortul părinților care și-au permis meditatori privați încă din ciclul primar. Restul școlilor se vor prăbuși chiar din această toamnă, elevii celebrînd la fiecare oră decizia regimului Nicușor Dan de a da liber la șmechereală.

Scapă cine poate!  

 

Ce-a mai rămas de trădat?

 

În urma revrăjirii ortodoxiei românești, adică a răsturnării magice a ordinii teologice a ortodoxiei tradiționale, sensul jertfei mîntuitoare a lui Hristos este redus la o funcție de confirmare a absolutului neamului, învierea lui Hristos fiind subordonată corespunzător „învierii neamului”. Dar această „înviere” este pervertită o dată în plus, atenția de la eliberarea de păcat, de moarte și de minciună fiind deturnată prin concentrarea asupra depășirii obstacolelor destinului istoric al neamului, obstacole ridicate de răul adus de străin, de evreu în special (sau de autohton în cazul ortodoxiei deschise, pro-occidentale).

În această lectură, neamul românesc este sfînt în firea sa divină transcendentă, fiind însă unită cu firea omenească a poporului imanent din prezentul istoric. Hristos, deși străin, poate fi lucrător întrucît El este cel înfiat și încorporat neamului (cu atît mai ușor cu cît a fost respins de evrei), într-o secvență diabolică care inversează procesul înfierii divine. Unitatea neamului cu firea omenească este realizată nu prin Hristos, ci în virtutea continuității tainice cu omenirea originară, necoruptă de păcatul strămoșesc.

Întrucît această revrăjire a ortodoxiei românești implică cele două elemente fundamentale ale narațiunii salvării – neamul omenesc și Dumnezeu – intelectualii ortodocși conservatori preferă să ignore acțiunea de rescriere a ortodoxiei și a identității naționale, reușind să ignore evidențele și măsura în care această operațiune de rescriere seamănă atît de bine cu proiectul mai cuprinzător al redefinirii percepției realității. Este vorba despre o pervertire teologică de profunzime, care aplică o formă de dislocare totală aflată în acord perfect cu ansamblul pervertirilor intelectuale necesare Marii Transformări în cadrul căreia trans-sexualismul și normalizarea identităților sexuale alternative reprezintă aspectul cel mai puțin grav. Este vorba despre însăși transformarea sensului lumii, al omului și al lui Dumnezeu într-o culminare a logicii postmoderne, întruchipată în mentalitatea woke, pentru care realitatea este așa cum ne-o imaginăm/cum ne-o dorim, lucru realizabil acum datorită tehnologiei. Dacă omul poate fi orice și oricine, atunci înseamnă că și realitatea poate fi modelată corespunzător imaginației și dorințelor noastre. Noua ortodoxie din România este construită pe acest principiu pe care l-a interiorizat de la întronizarea lui Daniel Ciobotea ca patriarh, aplicîndu-l în cele două versiuni dominante ale ei, și anume în versiunea tradiționalist-naționalist-păgînă, respectiv în cea secular-liberal-păgînă, fapt care m-a determinat să constat în cîteva rînduri în ultimii ani caracterul woke atît al ortodoxiei românești pretins tradiționale, cît și al naționalismului mistic sau cultural, mai puțin evident în comparație cu woke-ismul ortodoxiei euro-atlantiste.

Cu ofensații nu se poate construi nimic, sublinia repetat dl Mircea Platon într-un interviu recent (https://r3media.ro/zambetul-de-joi-de-ce-sa-va-uitati-la-noi-despre-inca-o-emisiune-pe-internet/; sau la https://www.youtube.com/watch?v=rwha0uNuP80). Presupun că o replică de acest tip au exprimat și camarazii din elita „mărturisitoare” împreună cu amicii din elita intelectuală atunci cînd dl Platon le vorbea despre lucrurile care unesc și cele care separă. Dincolo însă de faptul că uneori tocmai natura sau gravitatea ofensei sau disponibilitatea pentru compromis amenință soliditatea sau caracterul moral al unui proiect, cred că merită să ne întrebăm nu doar în ce măsură se poate construi ceva cu trădătorii, ci mai ales ce se poate construi împreună cu cei care trădează constant sensurile realității în vederea revrăjirii ei.

 

Ultima etapă a procesului de distrugere a învățămîntului din România: anularea burselor de merit

 

Dacă nu ar fi existat suficiente fonduri în vederea distrugerii premeditate a învățămîntului romînesc, statul român ar fi fost dispus să se împrumute. Reducerea drastică a burselor de studiu anunțată recent nu este o măsură de austeritate, ci o formă evidentă de penalizare a oricărui elev care a reușit să supraviețuiască experimentului de reducere mintală la nivel național în scopul integrării noastre în lumea minților deschise, o lume „ca afară” în sensul în care, după cum arăta Peter Kreeft, creierul i-a dat deja pe dinafară (vezi la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/07/peter-kreeft-zece-minciuni-ale-culturii.html, cea de-a opta minciună. De altfel, proiectul „România educată” este întemeiat pe cele zece minciuni identificate de teologul catolic într-un mesaj transmis în mod potrivit cu ocazia unei ceremonii de absolvire).