Umblă vorba prin multivers că istoria filozofiei clasice occidentale nu este decît o notă de subsol la un text despre Platon și Aristotel scris recent în acest univers de domnul Cristian Tudor Popescu. Presupun că singurul lucru care-l deranjează pe dl Cristian Tudor Popescu mai mult decît să-l numești CTP este să-i spui că universul este structurat nu doar de legi și principii, ci mai ales de un sens care devine tot mai inteligibil pe măsură ce te apropii de el. Mă tem că dl Cristian Tudor Popescu a înțeles greșit sensul lucrurilor și își dorește ca acest sens să se apropie de domnia sa. Și pentru că acest lucru întîrzie să se întîmple, îl provoacă prin declarații care contestă ideea de scop în timp ce-și bate joc de toți cei care au susținut-o (și care au făcut astfel posibilă civilizația occidentală), preferînd în schimb „mecanismul orb al evoluției prin selecție naturală” formulat de Darwin.
Totuși, dincolo de felul diferit în care lucrurile ar putea sta în alt univers, mi se pare remarcabil că un om care crede în întîmplare și în absența sensului poate să țină atît de mult la adresarea corectă și își poate imagina că apelul la limbajul matematic și al științelor exacte i-ar putea pune în dificultate pe cei care cred în existența sensului.
De fiecare dată cînd întîlnesc un necreștin, redescopăr cît de mult are creștinismul de oferit în comparație cu ce au de oferit ateismul și orice altă credință și mă uimește să văd că pînă și adversarii creștinismului sunt nevoiți să se împrumute din elementele sensului, care la limită îi aparține creștinismului, pentru a-l putea contesta.