Pagini

Oameni și Locuri

marți, 22 iulie 2014

Dezintegrare sau restaurare: două viziuni, o singură cale




Clinamen: cum a început Renaşterea,[1] este încă una dintre cărţile idolatrizate de intelighenţia românească. Nu am întâlnit încă în spaţiul românesc nici o recenzie care să amendeze abuzurile şi distorsiunile singurei lucrări de ficţiune care a câştigat vreodată premiul Pulitzer pentru non-ficţiune. Presupun că prejudecăţile anticreştine şi concluziile atomizante din ultima carte a lui Greenblatt oferă intelectualilor români contemporani justificările necesare acoperirii nu doar a inculturii proprii, dar mai ales a oportunismului şi lipsei lor cronice de scrupule. Acesta este şi motivul pentru care volumele lui Wendell Berry nu pot apărea în cultura noastră actuală: fiindcă ele arată că vidul nu poate fi o viziune validă de înţelegere a lumii, ci doar un fals alibi al unei bande de tâlhari care se pretind persoane respectabile.
„Pentru ce există oamenii?” este întrebarea fundamentală a lui Berry cu care ar trebui să verificăm orice pretenţie de interpretare a naturii omului şi lumii. În vederea obişnuirii cu acest exerciţiu spiritual, am tradus mai jos recenzia unei cărţi dedicate gândirii lui Wendell Berry. (G. F.)



Erou printre răniţi

The Humane Vision of Wendell Berry
Editată de Mark T. Mitchell şi Nathan Schlueter
ISI Books, 2011
(336 pagini, $29.95, hardcover)

recenzată de Arthur W. Hunt III
(text apărut în numărul din iulie-august 2012 al revistei Touchstone Magazine: 


„Cărţile dumneavoastră par conservatoare. Ele sunt de fapt profund revoluţionare,” scria romancierul şi eseistul Wallace Stegner în semn de apreciere la adresa lui Wendell Berry. „Cititorii se raportează la ele asemenea câinilor pierduţi care speră că vor fi salvaţi de vreun străin de treabă.”[2] Scrisoarea deschisă a lui Stegner deschide volumul The Humane Vision of Wendell Berry, o culegere de eseuri care urmăreşte să exploreze ideile filozofului-fermier al Americii şi să situeze opera sa în contextul mai larg al gândirii conservatoare.
Berry însuşi nu se depărtează de cei 125 de acri de pământ al lui din Port Royal, Kentucky, aşa că acei „câini pierduţi” care-l caută au putut să-l găsească uneori stând în cerdacul său în cursul după-amiezilor de duminică. Acolo l-au găsit şi editorii Mark T. Mitchell şi Nathan Schlueter înainte de a alcătui această culegere de eseuri. Liberalii mă publică, le-a spus. Dar conservatorii vin să mă vadă. Remarca reprezintă un soi de condamnare a celor care îşi pun eticheta de conservatori dar nu preţuiesc lucrurile pe care le apără Berry – lucruri precum căminul, fidelitatea faţă de loc şi comunităţile locale vii. Pentru Berry, remarcabilul dezacord al conservatorismului modern este că nu voieşte să conserve nimic. Sau, în cuvintele lui Christopher Lasch, „Ce-o fi tradiţional în respingerea tradiţiei, continuităţii şi înrădăcinării?”
Cărţile lui Berry sunt radicale, susţine Stegner, pentru că noi nu mai recunoaştem înţelepciunea de odinioară, temelia adevăratului conservatorism: „Aceste cărţi reafirmă valori atât de temeinic uitate sau respinse încât, afirmate din nou, ele au forţa noutăţii.” Stegner îl numeşte pe Berry un erou pentru cei care au fost răniţi de industrialism. Cărţile lui Berry oferă mângâiere pentru cei care tânjesc după un fel de viaţă mai liniştit, unul aflat în armonie cu legile naturii.
Viziunea lui Wendell Berry este umană pentru că propune virtuţile iubirii, loialităţii şi stăpânirii de sine în contextul a ceea ce el numeşte „buna cultură locală.” Într-adevăr, doar o cultură locală poate fi considerată bună. „Gânditorii globali au fost şi vor fi oameni periculoşi,” spune Berry. El previne că nu poate exista un asemenea lucru precum „satul global” deoarece, oricât ne-ar plăcea ideea, nu se poate trăi plenar în lume decât trăind în mod responsabil într-o oarecare parte mică a ei.
Berry nu este doar un fermier; el este un agrarian, cineva care crede că ar trebui să fie mai mulţi purtători de grijă ai pământului, mai mulţi oameni care să aibă un petec de pământ pe care să-l iubească şi să-l cultive. Jason Peters descrie felul în care Berry a căutat să se distanţeze de activiştii de mediu şi de conservatorii [conservationists] care nu includ prezenţa îngrijitorilor-proprietari [property-owning stewards] în viziunea lor restauratoare. „Lucrul pentru care lupt e cel pe care mă lupt”,[3] spune Berry. El are puţină răbdare pentru „sofisticaţii progresişti” care tună în legătură cu mediul înconjurător de la computerele lor sau care găsesc „creşterea animalelor” [husbandry] o expresie stânjenitoare.
 
O viziune cuprinzătoare

Dar Schlueter notează că eseurile, piesele de ficţiune şi poezia lui Berry nu se limitează la traiul la fermă. Aria sa largă de subiecte – viaţa conjugală, educaţie, democraţie, tehnologie, piaţa – formează o viziune completă. La fel ca C. S. Lewis, Berry vede tragedia epocii noastre în separarea raţiunii de imaginaţie, un dualism ilustrat în separaţia dintre ştiinţa modernă şi romantism. Această ruptură ignoră faptul că experienţa umană este mijlocită prin intermediul trupului, simţurilor, memoriei, istoriei şi imaginaţiei. Autorul murdar de pământ sub unghiile sale este capabil să scrie în mod elocvent despre loc deoarece, spre deosebire de cei mai mulţi dintre noi, el nu este o persoană dislocată. „Berry însuşi este un model de integritate deplină,” afirmă Schlueter.
În scrierile lui Berry, relaţia dintre soţi îşi dobândeşte semnificaţia completă în contextul comunităţii locale. Căsătoria nu este o chestiune privată, notează Anne Husted Burleigh în eseul ei, ci există laolaltă cu alţii care o confirmă, îi văd începutul şi care o fac răspunzătoare. Nici viaţa sexuală nu este o chestiune privată, scrie Allan Carlson, întrucât nu poate fi separată de procreaţie. Berry insistă că nu există astfel de lucruri precum „safe sex”: „Sexul nu a fost niciodată sigur, iar în prezent este mai puţin sigur decât a fost vreodată.” Sexul este ceea ce ne alătură lumii, este temelia căminului şi sursa apariţiei copiilor. A-l banaliza sau a-l „elibera” din locul superior ocupat în cadrul căsătoriei îi risipeşte capitalul moral pe care l-a avut de veacuri.
Richard Gamble se ocupă de viziunea lui Berry asupra educaţiei, notând că şi aceasta trebuie înţeleasă în cadrul apartenenţei la o comunitate. Problema cu universităţile este că ele oferă o singură licenţă propriu-zisă: mobilitatea în avansarea pe verticală. Singurul lucru cu care educatorii îi toacă la cap pe studenţi – şi poate că din acest motiv studenţii ajung să-l creadă – este că cea mai bună treabă pe care o au de făcut după absolvire este să se descurce în lume, iar aceasta înseamnă părăsirea locului în care se află acum. Pentru zonele rurale, aceasta este o propunere distrugătoare de comunitate.
Patrick J. Deneen explică felul în care viziunea despre democraţie a lui Berry poate fi găsită mai degrabă la Aristotel decât la Hobbes şi Locke. Cei din urmă făceau apel la o nouă ordine menită să sporească puterea omului asupra naturii, ceea ce-i oferea omului posibilitatea de a asigura bunurile necesare unui trup molatic. Scopul a fost acela de a-l elibera pe om de limitele naturii, timpului şi spaţiului. Natura trebuia remodelată în vederea unui trai lejer.
În timp ce democraţia liberală a lui Hobbes şi Locke se întemeiază pe maximum de autonomie umană, conceptul lui Aristotel de democraţie subliniază virtutea stăpânirii de sine în scopul exercitării virtuţii cetăţeneşti. Berry afirmă că „un om care nu voieşte să fie sclavul altor oameni trebuie să fie propriul său stăpân – acesta este adevăratul înţeles al auto-guvernării.”
Spre deosebire de Aristotel, Hobbes şi Locke nu recunosc gospodăria familială drept unitatea socială fundamentală. Pentru ei, fiinţele umane sunt indivizi, lipsiţi de orice legătură cu realităţile mai mari. Această definire, spune Mark Shifman, a apărut în sânul nominalismului medieval – o înţelegere care reduce viaţa la o nesfârşită căutare concurenţială printre indivizii atomizaţi care nu au nici o apartenenţă naturală la nici o ordine mai largă.”

Restaurând comunitatea

Berry nu este opus gândirii în termeni naţionali sau internaţionali, însă el înţelege că aceste concepte mai largi tind să încurajeze abstracţionismul, absenteismul şi anonimatul. Anthony Esolen observă că oraşul ficţional al lui Berry, Port William, nu are nici măcar primar sau unitate de poliţie. Într-o scenă care aminteşte de „Scouring of the Shire” a lui Tolkien,[4] organe ale statului vin la Port William, curmând activităţile recreative, obiceiurile şi ocupaţiile locale. O bandă de vandali distruge distileriile oraşului pentru a prelua controlul pieţei.
Berry nu se-mpotriveşte nici pieţei libere. Dimpotrivă, Mark T. Mitchell arată că Berry de fapt susţine o piaţă liberă adevărată, una care este umană, pro-comunitate şi sustenabilă. În prezent noi trăim în ceea ce Berry numeşte „economie totală”, una în care totul are un preţ. Piaţa nu mai slujeşte cultura; în schimb, cultura slujeşte piaţa. William Edmund Fahey merge pe urmele agrarianismului lui Berry în urmă până la tradiţia agrarianismului sudist şi a versiunii lui britanice, distributismul, aşa cum a fost el propus de G. K. Chesterton şi Hilaire Belloc. Distributismul îndeamnă la cea mai răspândită întrebuinţare posibilă a proprietăţii productive private. În opoziţie cu acesta, capitalismul necontrolat tinde să producă monopoluri şi să creeze situaţii în care o majoritate neliberă de ne-proprietari munceşte pentru plăcerea minorităţii libere de proprietari.
   Cât despre tehnologie, Berry consideră că există limite de netrecut în privinţa manipulării naturii; în schimb, acestea sunt tot mai mult încălcate, întrucât tehnicienii şi oamenii de ştiinţă modifică în mod radical lumea exterioară ori caută să schimbe constituţia biologică a fiinţelor umane. Asemenea lui Lewis în The Abolition of Man,[5] Berry afirmă că această manipulare nu va anula legile naturii, ci doar le amână efectele până la o viitoare zi a judecăţii.
Astfel, Berry nu este în sine anti-tehnologie, însă el este de părere că omul a fost făcut să folosească sculele în loc să fie scula altcuiva. De exemplu, Berry nu foloseşte un tractor la ferma sa întrucât tractorul este o formă de tehnologie care simbolizează proiectul industrial. Trâmbiţatele „eficienţe” ale tractorului au condus milioane de oameni din zonele rurale la oraşe, unde acum ne plângem de „degradarea urbană” sau de „criza oraşului american”. „Au început prin a ne lua caii”, spune Caleb Stegall, meditând asupra unuia dintre eseurile lui Berry, „şi, până să ne dezmeticim, ne-au şi băgat zăbala în gură.”[6]
Atât democraţii, cât şi republicanii par să fi cedat cu totul individualismului autonom: democraţii au cedat autonomiei sexuale iar republicanii celei economice. Rod Dreher protestează că nici unul dintre cele două partide nu oferă o soluţie credibilă la criza prin care trecem deoarece nici unul nu este capabil să răspundă întrebării penetrante a lui Berry: „Pentru ce există oamenii?”
Întrucât americanii nu pot cădea de acord asupra unui bine comun, Dreher sugerează că tradiţionaliştii care tânjesc după comunitate trebuie să aibă în vedere „opţiunea Benedict” aşa cum a fost descrisă în volumul După virtute a lui Alasdair MacIntyre. Şi anume, ei trebuie să înceapă construirea unor „noi forme de comunitate pentru a repara şi reface imaginaţia morală deformată de viaţa modernă.” Mişcarea de homeschooling (educaţie acasă),[7] dezvoltarea agriculturii locale şi interesul reînnoit pentru meşteşuguri sunt exemple de moduri în care minorităţi noi, creative aduc vindecare celor răniţi.

(traducere şi note de Gheorghe Fedorovici) 
       

NOTE



[2] Nu pot să nu-mi amintesc aici de scena antologică din filmul Open Range, când doi cowboys (interpretaţi magistral de Robert Duvall şi Kevin Costner) salvează un căţeluş luat de un torent de apă (n. tr.).
[3] “What I stand for is what I stand on” (în engl. în original).
[4] Capitolul 8, “Se face curăţenie în Comitat” din vol. 3 (“Întoarcerea Regelui”) al trilogiei Stăpânul inelelor.
[5] C. S. Lewis, Desfiinţarea omului, trad. Petruţa-Oana Năiduţ, Bucureşti, Humanitas, 2004.
[6] Vezi aici un fragment din eseul lui Caleb Stegall: http://www.frontporchrepublic.com/2009/09/first-they-came-for-the-horses/