Pagini

Oameni și Locuri

duminică, 20 iulie 2014

Rugaţi-vă pentru fratele Alexander




La recentul Campionat Mondial de Fotbal, unele echipe s-au dus pentru că n-au avut încotro: naţionala Statelor Unite, de pildă, a trebuit să fie prezentă din raţiuni simbolice. Altele, precum naţionala Olandei, pentru că oricum n-aveau altceva mai bun de făcut. Au fost desigur şi unele, precum echipele sud-americane, care s-au dus ca să joace fotbal, indiferent că asta însemna să înveţe de la unii ori, dimpotrivă, să-i înveţe pe alţii. Ca la fiecare ediţie a CMF, nu a lipsit nici de data aceasta echipa care, plecată pentru a învăţa, a sfârşit prin a-i învăţa ea pe alţii. Am numit naţionala Costa Ricăi. Doar naţionala Germaniei s-a dus în Brazilia pentru cu totul altceva: nemţii s-au dus ca să ia cupa. Şi bineînţeles că au luat-o.
Nu ştiu dacă există în lume echipă mai singură şi mai antipatizată decât cea a Germaniei: britanicii, care nu au motive să iubească Argentina, au susţinut-o totuşi în finala împotriva Germaniei (http://www.dailymail.co.uk/sport/worldcup2014/article-2688171/Argentina-Germany-They-two-teams-England-fans-love-hate-writers-know-backing-Do-you.html).
Cu Argentina a ţinut toată lumea; când zic toată lumea, mă gândesc desigur la toţi cei care iubesc fotbalul mai întâi, şi apoi victoria, şi mai puţin la cei care trăiesc o epifanie de fiecare dată când se urcă la bordul lui „Siegfried”. Tocmai de aceea, pentru că nu putem ţine cu Germania, trebuie să ne rugăm pentru ea. Cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de învingătorul Alexandru din cărticica lui Noica, nemţii nu cer rugăciunea nimănui. Pentru că nu vor să împartă victoria cu nimeni; victoria lor e doar a lor, şi ai impresia că nu se pot bucura cu adevărat decât dacă nimeni altcineva nu se mai bucură. Nu cer nimic pentru că nu dăruiesc nimic. O victorie păstrată, prevenea însă Noica, produce un dezastru spiritual:

„Ce dezastru spiritual ar fi fost dacă victoria rămânea în mâna învingătorilor, dacă fizicienii, biologii, sociologii şi oamenii politici ar fi ştiut până la capăt ce să facă, sau dacă supra-tehnicienii ar fi devenit manageri buni! Ce dezastru dacă fratele Alexandru ar fi avut conştiinţă de învingător, când a intrat în mănăstire. Lumea s-ar fi împărţit între subiecte şi obiecte umane sau, mai degrabă, între o umanitate privilegiată, a învingătorilor şi o sub-umanitate. Miracolul uman este că victoria se poate distribui.”

Criza economică cu care se confruntă Europa ar putea fi tocmai efectul unei astfel de crize spirituale, determinate de învingătorul care ştie ce să facă cu victoria lui. Sau mai bine zis, ce să nu facă: s-o împartă. Şi nu neapărat cu ceilalţi. Ce pare să-i scape lui Noica aici este că ofiţerul sovietic nu şi-a împărţit victoria cu alţi oameni, ci, adresându-se maicilor, de-a dreptul cu Dumnezeu. Adică cu acea persoană care face posibilă orice victorie şi care ştie până la capăt ce să facă cu ea.
A intra într-un loc ca învingător înseamnă a revendica acel loc. O dată cu revendicarea locului vine însă automat şi deposedarea băştinaşilor.
Întrucât ofiţerul rus nu a intrat în mănăstire având conştiinţă de învingător, maicile au putut reveni după plecarea armatei sovietice. Dar atunci când învingătorul nutreşte şi îşi manifestă conştiinţa de învingător, nimeni nu mai trăieşte acasă, chiar dacă toţi au rămas pe loc.