Pagini

Oameni și Locuri

marți, 19 august 2014

Paul D. Miller: Tiradă anti-creştină distinsă cu Premiul Pulitzer. Recenzie a cărţii The Swerve: How the World Became Modern, de Stephen Greenblatt [1]




Pe de o parte, The Swerve este biografia unei figuri minore din Florenţa renascentistă (Poggio Bracciolini) şi o poveste antrenantă a modului în care acesta a recuperat o piesă de poezie romană considerată pierdută, anume Despre natura lucrurilor a lui Lucreţiu. Această parte a cărţii este bine scrisă, documentată şi neaşteptat de captivantă. Mi-au plăcut în mod special descrierile tehnologiei lecturii –  papirus versus pergament, sul versus codice şi tot aşa – precum şi portretele pline de culoare ale vieţii antice şi renascentiste.
Numai că autorul, Stephen Greenblatt, doreşte ca The Swerve să fie mai mult decât atât. El vrea să demonstreze că redobândirea poemului lui Lucreţiu – o lucrare celebră de filozofie epicuriană opusă aproape fiecărui aspect al învăţăturii creştine – a inspirat gândirea liberă de pe cuprinsul Europei şi a dat naştere în felul acesta lumii moderne. Totodată, Greenblatt vrea să pledeze pentru superioritatea epicurismului faţă de creştinism. În această parte a cărţii, Greenblatt recită o străveche şi discreditată povestioară despre duşmănia dintre creştinism şi ştiinţă, credinţă şi raţiune, Biserică şi individul iluminat. În acest sens, The Swerve aduce discredit atât lui Greenblatt cât şi Premiului Pulitzer pe care l-a primit pentru această carte.
Greenblatt schiţează o caricatură ieftină a creştinismului desprinsă din exagerările călugărilor asceţi, papilor imperiali şi Inchiziţiei. În reprezentarea lui Greenblatt, creştinismul este potrivnic plăcerii, ştiinţei, raţiunii, cunoaşterii, cercetării raţionale, relaţiei sexuale, frumosului şi unei sumedenii de alte lucruri. Greenblatt repetă cu lux de amănunte cazuri de călugări care se flagelau, după care susţine în mod grotesc că un astfel de masochism era caracteristic pentru creştinism în întregul lui. Îi condamnă pe papi şi pe Biserica Romano-catolică pentru ostilitatea lor faţă de descoperirea ştiinţifică, trecând cu vederea faptul că savanţii din vechime erau în majoritate credincioşi declaraţi – iar unii chiar deosebit de evlavioşi. Greenblatt citează abuzuri şi ipocrizii arhicunoscute din perioada medievală a istoriei Bisericii, dar nu e capabil să menţioneze nici măcar o deosebit de amplă mişcare istorică începută de creştinii evlavioşi în vederea reformării Bisericii. Acestei mişcări i s-a spus Reforma.
Ce deranjează în mod deosebit este că Greenblatt nu încearcă niciodată să demonstreze ostilitatea creştinismului faţă de ştiinţă şi plăcere. El nu face decât să citeze cazurile unor anumiţi catolici şi să pună comportamentul lor pe seama religiei în ansamblul ei. Nu citează niciodată Scriptura, nu abordează niciodată teologia creştină şi nu recunoaşte nicăieri că existau păreri diferite între creştini tocmai în privinţa acelor chestiuni care-l frământă pe Greenblatt.
Ca să lămurim lucrurile, Dumnezeu a făcut lumea – cu tot cu frumuseţe, sex şi raţiune omenească – şi a numit-o „foarte bună”. În Biblie se găseşte o carte întreagă – numită „Cântarea Cântărilor” – dedicată desfătării oferite de iubirea romantică şi cea trupească. O altă carte – „Pildele lui Solomon” – aduce laudă înţelepciunii şi cunoaşterii. Iisus ne porunceşte să-l iubim pe Dumnezeu cu tot cugetul nostru, ceea ce sugerează că nu suntem rânduiţi pentru o viaţă de automate necugetătoare.
Creştinismul şi epicurismul se deosebesc prin felul în care înţelegem rosturile bucuriei, plăcerii şi cunoaşterii. Pentru Greenblatt, Lucreţiu şi filozofia epicureică admirată de ei, plăcerea şi cunoaşterea sunt un scop în sine, întrucât nu mai este nimic în afară de ele în viaţa omului. Epicur învăţa că universul înseamnă „atomi şi vid şi nimic altceva,” adică universul material este tot ce există. Dacă există zei, ar fi imposibil să le pese de oameni. Vieţile noastre nu au nici un sens în afara celui atribuit de noi. Greenblatt se ocupă într-un întreg capitol al cărţii sale cu prezentarea acestor învăţături ale epicureismului şi a altora legate de el, însă evită concluzia evidentă: şi anume, că nu există limite raţionale sau necesare în căutarea plăcerii şi că, la rândul ei, cunoaşterea nu are nici un scop real. Epicur învaţă acelaşi nihilism inconsecvent reprezentativ pentru epoca noastră postmodernă, fapt care explică probabil de ce Greenblatt şi alţii găsesc în el un spirit înrudit.
Creştinismul este diferit, dar nu în felul în care-l vede Greenblatt. Creştinismul nu este masochist. Auto-mutilarea este o deformare, nu expresia adevărului biblic. Creştinismul nu este represiv. Dumnezeu a făcut sexul – şi l-a făcut bun foarte – dar totodată i-a dat şi limite (viaţa conjugală) şi scop (naşterea de copii şi legătura dintre soţi). Cu atât mai puţin este creştinismul mărginit. Dumnezeu a făcut cunoaşterea – dar nu de dragul cunoaşterii: a făcut-o pentru ca noi să-L putem cunoaşte pe El şi creaţia Sa şi pentru a-l slăvi. Epicureicii nu greşesc pentru că preţuiesc plăcerea, ci pentru că se grăbesc să se mulţumească cu forme sărace şi trecătoare ale plăcerii. Creştinii sunt cei mai deştepţi epicureici fiindcă noi căutăm adevărata bucurie, aflată în pacea cu Dumnezeu. John Piper numeşte această ispravă „hedonism creştin”.
 Este păcat, fiindcă Greenblatt este altminteri un talentat savant şi scriitor. Pentru orice iubitor al limbii engleze, cartea este o desfătare; Greenblatt, un specialist în Shakespeare, mânuieşte limba cu pasiune. Este limpede că-şi stăpâneşte bine subiectul: epicurismul, Lucreţiu, Bracciolini. [2] Însă el crede că subiectul său înseamnă mai mult decât atât, iar acesta este punctul unde cartea se abate de la subiect.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici)

 

[2] Alţi recenzenţi şi-au exprimat însă îndoielile în această privinţă. Vezi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2014/07/harvey-mansfield-este-lucretiu-poarta.html
şi