Pagini

Oameni și Locuri

vineri, 22 august 2014

Uşor de găsit un om bun. O lecţie de pedagogie modernă




Încrederea entuziastă în metodele pedagogiei moderne îl făcea pe dl. Marius Chicoş Rostogan să treacă drept un pedagog de şcoală nouă. „Aplicăţiunea” ţinea însă tot de şcoala veche: se prea poate ca natura să le fi făcut pe toate câte sunt în lume, dar şi ea a fost făcută de Dumnezeu. Iar Traian, Ştefan cel Mare şi Mihai Bravul au fost cu toţii oameni buni fiindcă s-au bătut cu dracii.
Dar astăzi oamenii buni nu se mai bat cu dracii: se luptă cu îngerii, cu sfinţii. Pe primii pentru a-i împinge în interval, iar pe sfinţi în bibliotecă. Pentru că doar în felul acesta, şi nu păşind pe calea strâmtă a credinţei, pot fi şi ei îngeri, sfinţi sau cel puţin oameni buni, oameni cumsecade. De bună credinţă.
Cel puţin aceasta este impresia pe care mi-o lasă discuţia de la noi despre „credinţă şi raţiune”, „religie şi cultură”, indiferent de participanţi, oameni de cultură sau teologi. De exemplu, în emisiunile dedicate Sfântului Constantin Brâncoveanu, accentul s-a pus în special pe calitatea lui de om de cultură, ctitor de biserici şi creator de cultură. Nu a lipsit omul politic, şi nici măcar patriotul Brâncoveanu. Fireşte realitatea istorică impunea ca în platou să fie adus, măcar într-un colţ, şi mărturisitorul Brâncoveanu, dar această calitate era prezentată ca un efect al genialităţii şi nu sfinţeniei martirului creştin. Brâncovenii au fost oameni buni pentru că aveau stil şi, mai mult, pentru că au produs un stil caracteristic. Brâncoveanu nu a fost bun pentru că a fost credincios, ci a fost credincios pentru că a fost un om bun. Şi a fost bun pentru că era un om cultivat. Nu pentru că s-a luptat cu dracii. Rostogan avea dreptate: „Cu metoaghele mogherne doară, totul zace numai în aplicăţiune!”
„Nepotrivitul” din nuvela lui Flannery O’Connor „Greu de găsit un om bun” [1] ştia că „Iisus le-a răsturnat pe toate cu susu-n jos” înviind morţii. Dacă ar fi văzut asta, criminalul era convins că ar fi fost un alt fel de om. Nu ar mai fi fost un nepotrivit, un om rău, ci un om bun. Pentru că l-ar fi urmat pe Iisus. Pedagogii de şcoală nouă de la noi care determină criteriile şi reperele spirituale, care celebrează nihilismul şi atomismul unor cărţi precum Clinamen, [2] împărtăşesc însă credinţa bunicuţei din nuvela scriitoarei americane, şi anume că poţi fi bun şi altfel. Că Nepotrivitul e bun şi că ne va lua cu el în maşina sa, în loc să ne ucidă la marginea pădurii. Sau, ca pe Brâncoveni, în piaţa publică, în prezenţa elitelor invitate în lojă.

Note:

[1] Flannery O’Connor, Judecata de Apoi, Univers, 1977, pp. 111-125.