Pagini

Oameni și Locuri

marți, 21 iulie 2015

Evoluţie



„Sufletul este acea parte a fiinţei tale care îşi dă seama cînd creierul tău nu mai funcţionează cum trebuie” (Kurt Vonnegut, Galápagos, Univers, 1988, p. 56)

Într-o epocă tehnologică, dispariţia biologică a omenirii descrisă în Galápagos, romanul lui Vonnegut, nu ar trebui să constituie o ameninţare serioasă. Pentru că într-o epocă tehnologică te aştepţi ca oamenii să fie cel puţin hibrizi, deci mai rezistenţi la ameninţările biologice. Aşa cum se-ntâmplă astăzi, când faţa omului te priveşte reflectată de ecranul tabletei sau smartphone-ului. Însă această reflexie, deşi a feţei naturale, nu mai este decât o imagine reflectată întâmplător, un decor oarecare lipsit de o legătură specială cu posesorul aparatului. Ecranul a devenit noua sa faţă, care o reflectă pe cea veche, naturală, doar atunci când aparatul este închis, neiluminat. Dar faptul că simpla închidere, întunecare a aparatului este capabilă să elibereze ceva esenţial din om, să-l ilumineze, şi anume trăsăturile oglindite ale chipului său, nu ajunge niciodată să pună pe gânduri smart-omul. În primul rând pentru că smart-omul se deconectează o dată cu aparatul său. Ceea ce se deconectează este legătura dintre creier şi suflet.
În Galápagos, noul tip uman pare să fie anunţat de Andrew MacIntosh, un „om de înălţime mijlocie, care părea alcătuit din cutii, având un cap ca o cutie mai mică şi un trup ca o cutie mai mare” (Galápagos, p. 97). Aspectul său este însă direct legat de lipsa lui de sensibilitate pentru orice:

Mie însă îmi apare o glumă faptul că acest om s-a înfăţişat ascultătorilor săi ca un ocrotitor înfocat al comorilor naturii, din moment ce un mare număr dintre societăţile în care deţinea funcţia de membru în consiliile de administraţie sau la care era unul dintre cei mai mari acţionari cauzau poluări notorii apei, solului sau atmosferei. Dar pentru MacIntosh faptul nu era o glumă, o dată ce venise pe această lume incapabil de a avea vreun sentiment pentru ceva, orice ar fi fost. Pentru a-şi ascunde această deficienţă, el devenise un mare actor, pretinzând chiar şi faţă de el însuşi că se interesa, cu toată pasiunea, de tot felul de probleme.” (p. 126)

Mutaţiei biologice, care în Galápagos asigură supravieţuirea speciei într-un mod care asigură deopotrivă supravieţuirea planetei, i-ar corespunde în epoca noastră o mutaţie bio-tehnologică. Vonnegut opune însă „secvenţa evolutivă de la Gokubi la Mandarax” (p. 72), celei umane, care, în Galápagos, tinde spre simplificare. Indivizii ca MacIntosh par să fie înrudiţi mai degrabă cu aparatul Mandarax, care „nu putea simţi nimic şi nici nu se sinchisea de nimic” (p. 69)
Gokubi şi versiunea sa îmbunătăţită Mandarax sunt nişte computere destinate traducerii simultane, traducătoare vocale care cuprind în plus, în cazul Mandaraxului, o colecţie imensă de citate, precum şi capacitatea de a stabili un diagnostic şi a prescrie un tratament pe baza unui şir precis de întrebări 74-76. De pildă, despre MacIntosh, Mandarax a afirmat că suferă de personalitate patologică (vezi şi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/06/intelofobia-ce-manie.html).
Dar în Galápagos Natura nu permite perpetuarea oamenilor-cutie; posibilitatea robotizării umanităţii este discutată doar ca o situaţie fictivă, urmărită într-un roman de atotprezentul Kilgore Trout (tatăl naratorului), unde este vorba despre un fabricant de roboţi pentru sporturi care s-a îmbogăţit întrucât aceştia au devenit modele pentru o mare parte din iubitorii sporturilor, „care voiau să se comporte exact ca roboţii din reclame” (p. 87).
Dacă evoluţia biologică a umanităţii tinde spre simplificare, atunci evoluţia bio-tehnologică urmează modele sporite de complexitate, aşa cum vedem la fiecare nouă generaţie de gadgeturi IT, capabilă să facă mai multe lucruri şi mai rapid decât precedenta. Apariţia unei generaţii de oameni-Gokubi i-ar urma inevitabil una de oameni-Mandarax. Este un model evolutiv propriu maşinăriilor mai degrabă decât lumii vii, şi faţă de care ar fi vulnerabili mai ales indivizii care văd scopul vieţii în performanţă, adică în viteză, control şi putere, precum acei sportivi ale căror modele erau roboţii din reclame. Ceea ce păstrează în comun generaţiile de oameni bio-tehnologici este un creier mare şi un suflet absent.
În România s-a luat act de apariţia roboţilor doar în lumea gândirii de lemn comuniste. Roboţii produşi de lumea speculaţiei metafizice subtile din şcoala lui Noica, sau mai degrabă a discipolilor săi, nu doar că au rămas ignoraţi, dar au fost chiar opuşi robotului comunist ca modele de gândire veritabilă: caldă, vie, umană. Poate că următoarea anecdotă, inspirată de povestea din Galápagos, ne va face să privim cel puţin cu prudenţă viziunea lui Noica despre cultură ca antrenament de performanţă al tineretului promiţător.
Aflaţi undeva pe malul Atlanticului cu o bursă de upgradare, ocazie cu care au asimilat şi câteva limbi în plus, discipolii discipolilor exersau în special una dintre ele, despre care li se spusese, la centrul conservator de instruire, că ar fi limba îngerilor.
Suna de-a dreptul angelic!
Şi ar fi continuat să pălăvrăgească despre mere şi Paradis, dacă nu ar fi fost întrerupţi de un animal care semăna leit cu o focă. Animalul îi întrebase politicos ce era acela un măr.
Se pare că „limba îngerilor” nu era decât un eufemism folosit de americani pentru limba Kanka-bono, numele unui trib amazonian ai cărui membri, în urma unor mutaţii genetice, se transformaseră în nişte animale cu blană şi aripioare pentru înot.
Închipuiţi-vă ce dezamăgire pentru discipoli!
Închipuiţi-vă ce dezamăgire pentru dl Pleşu!
După cum aveau să afle mai târziu, discipolii discipolilor au trebuit să înveţe kanka-bono întrucât urmau să formeze o comisie însărcinată cu condamnarea canibalismului ca regim ilegitim şi criminal.
Aceasta în ciuda faptului că membrilor actuali ai tribului nu le păsa prea mult de canibalismul epocii trecute. De altfel, acesta era doar unul dintre numeroasele cuvinte din Raport pe care nu le puteau înţelege.
Aşa cum nu ar fi înţeles nimic nici dintr-un eventual Raport care ar fi demonstrat contrarul, şi anume că evoluţia actuală a membrilor tribului datorează prea puţin canibalismului şi aproape totul ploilor acide şi împrăştierii de pesticide moderne peste cuprinsul junglei.
Este limpede că oamenii-focă au un creier mic, mult mai mic decât cel al oamenilor-mandarax. Cât despre sufletul lor, nu ştim nimic. Putem doar presupune că el nu lipseşte cu totul, de vreme ce, asemenea păsărilor smintite cu picioare albastre, îşi aţintesc deseori ochii spre cer. De ce fac asta, nu se ştie. Să fie în amintirea avioanelor care împrăştiau chimicale peste lume, făcând-o un loc mult mai bun pentru oamenii-mandarax? Să fie datorită viziunii tunelului albastru spre lumea de apoi?