Pagini

Oameni și Locuri

miercuri, 23 decembrie 2015

Darul de sînge



Christmastime, we get the shit.”
(Bad Santa)

„Crăciunul este despre gesturi de neuitat” (slogan adoptat de Altex în campania de vînzări de Crăciun din 2015). Dar mai e ceva demn de reţinut când ai uitat tocmai lucrul care face Crăciunul posibil?
Comunismul descuraja sărbătorirea lui „Crăciun” și interzicea întrebuinţarea publică a cuvîntului; capitalismul ni-l falsifică. De bine, de rău, Crăciun îi făcea față lui Gerilă. Nu i-a rezistat însă nici o clipă lui Santa. Poate că lumea refuză relaţia dintre Crăciun şi Naşterea Domnului pentru că simte legătura lui cu Paștile şi Învierea Domnului: este o treabă sîngeroasă. Fundalul sumbru, cenușiu al comunismului făcea mai greu de ignorat jertfa implicată în Nașterea Domnului. Dar cine-ar bănui că e ceva suspect într-un decor alb? Cum altfel ar putea să fie Crăciunul decât alb? „White Christmas” este o minciună atît de mare încît probabil că doar experiența unor minciuni enorme te poate salva de el. Precum experiența de agent dublu a eroului  din romanul lui Vonnegut, Mama Noapte, care spera ca cel puțin în momentul morții să fie scutit de auzirea celebrei melodii. Măcar moartea să aibă ceva adevărat în ea.
Vorba papei Francis: anul acesta, Crăciunul este o mascaradă (http://time.com/4123703/pope-francis-christmas-charade/). Un șiretlic care să ne ajute să ne prefacem că lumea este în continuare albă. Dacă Crăciunul este alb, atunci de ce să nu-l folosim la scoaterea petelor, sau măcar la acoperirea lor?
Poate pentru că, de fapt, Crăciunul nu e alb? Ceea ce înseamnă că el nu este o păcăleală doar în anul acesta, ci de fiecare dată cînd lumea și-l imaginează astfel. Pentru că nu violența lumii face din Crăciun o șaradă. În definitiv, Hristos s-a născut într-o lume violentă pentru a se expune și suspenda astfel violența lumii (vezi un interviu binevenit cu René Girard, răposat luna trecută, aici:  http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=16-10-040-i). Este vorba mai ales despre refuzul lumii, inclusiv al creștinilor, de a accepta violența Crăciunului – darul lui de sînge. [1]
De Crăciun lumea vrea să fie bună. Probabil că asta încearcă să facă și struțul, cînd își vîră capul în nisip. S-ar putea să fie o problemă aici. S-ar putea să nu reușim să fim buni tocmai din cauza lui Crăciun, din cauza lui Dumnezeu. Pentru că în timp ce bunătatea noastră are gust de turtă dulce, bunătatea Lui are gustul sîngelui.
Dacă nu auzim sunetul clopoţelului lui Moş Crăciun nu e pentru că nu credem în el, ca în Polar Express, ci pentru că nu vrem să auzim un plînset: „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”. (Matei 2, 16) Nu auzim sunetul clopoţelului pentru că nu vrem să auzim nimic altceva. Vorba lui Roger Ebert, cine ar dori să vadă un film despre un Moş Crăciun rău? [2] Ei bine, Bad Santa (https://en.wikipedia.org/wiki/Bad_Santa) este recomandarea mea de Crăciun (împreună cu Where God Left His Shoes, film despre care sper că voi reuși să scriu cîteva rînduri cu o ocazie viitoare).
„Do you really need all that shit? For Christ sakes, it's Christmas.”
„It is Christmas, Willie. But this is what we do. We get the shit. Christmastime, we get the shit.”
Replicile de mai sus apar spre finalul filmului Bad Santa, un film care vorbește nu doar despre ce am făcut noi din Crăciun, ci și despre ce poate să facă Crăciunul din noi. Piticul, „elful”, are exact atitudinea potrivită de Crăciun: pentru a-și umple coșul de cadouri, este gata să fure, ori să ucidă. Gesturi de uitat pentru un Crăciun de neuitat. În schimb Willie este poate singurul Moș hotărît să-și riște viața pentru a-i duce un banal elefant de pluș unui copil destul de jalnic pentru a permite asocierea cu un foarte improbabil Moș Crăciun. Elefantul este pătat cu sîngele lui Willie tot astfel cum darul lui Thurman, băiatul cu care se împrietenise, era pătat de sîngele acestuia. Apropo, era un țăruș de lemn, cioplit de Thurman. Mă întreb cum ai putea face un țăruș dintr-un brad de plastic. În orice caz, întreprinderea s-ar putea dovedi mai dificilă și poate chiar mai puțin profitabilă decît procesul opus, prin care se fac bucăți de plastic din trunchiuri de copac, „simboluri” din Cruce. 
Ce i-am putea cere unui Dumnezeu care nu şi-a cruţat fiul „Cel unul născut”? Să ne cruţe. Sau măcar să ne cruţe fiii. Și e bine să-I cerem asta, doar că atunci cînd o facem să nu uităm că Hristos nu a murit pentru ca noi să nu mai murim, ci pentru ca noi să înviem. Şi nu putem învia cu sîngele nostru: carnea şi sîngele nu pot moşteni Împărăţia. În orice caz, nu carnea şi sîngele acesta. Nu putem învia decît cu sîngele Lui, pe care El l-a luat de la noi prin Întrupare pentru a-l preface, prin jertfă, în sînge înviat, în sînge de fiu.
Acum, sigur, Bad Santa a nimerit-o, și tocmai de aceea este anunțată și partea a doua. Căruciorul de cumpărături trebuie păstrat plin. După un Crăciun roșu, au și ei dreptul la unul alb, nu? Deci pot să-l fure și ei puțin.
De ce ar fura cineva Crăciunul? Ce să facă cu el? Bani? Cu toţii suntem de acord că „spiritul Crăciunului” nu poate fi comercializat, dar asta nu ne împiedică să ne cumpărăm măcar cîte un pic din el. Totodată suntem gata să apărăm adevăratul spirit al Crăciunului, cel împodobit cu virtuţile generozităţii, bunătăţii şi recunoştinţei. În ciuda lui Grinch, Crăciunul nostru rămîne o poveste emoţionantă despre importanţa credinţei. Credinţă în Crăciunul bun, desigur. Dar poate că acela e un alt Crăciun. E Crăciunul pe care lumea îl aşteaptă, pe care-l simulează folosindu-se de șiretlicuri diverse. Și cu cît dorința de a avea un Crăciun alb sporește, lumea devine tot mai greu de spoit. Lăsînd la o parte faptul că nici măcar nu mai ninge.
Crăciunul creştin a venit, şi tocmai d-aia nu-l mai aşteptăm. Dintr-un motiv foarte simplu: e rău.

NOTE:

[1] „While our culture faces new hostilities to the Christmas message, the real culprit is indifference to its greater meaning and a lack of appreciation of its power on the part of believers.” (sublinierea mea, G. F.)