Pagini

Oameni și Locuri

sâmbătă, 26 decembrie 2015

Justițiari de carieră



În „Vigilență”, o povestioară de Julian Barnes inclusă în volumul Tristeți de lămîie (Nemira, 2005, pp. 129-145), eroul, un homosexual meloman, simte că nu-i mai poate răbda pe mitocanii din sălile de concert, lipsiți de respect pentru muzică și pentru ceilalți spectatori, așa că se decide să ia măsuri: de la simplele reproșuri adresate indivizilor prost crescuți, la înghiontiri și chiar, în cele din urmă, îmbrînciri în josul scării. Testul principal este cel care ne arată dacă devenim mai civilizați, își justifică protagonistul acțiunile de justițiar („justițiar” fiind sensul corect al cuvîntului englezesc „vigilante” și nu „vigilent” cum apare în traducerea românească). Iar pentru cuplul din povestirea lui Barnes, respectul era semnul civilizației: respect în trafic (Andrew, partenerul naratorului, era la fel de scos din sărite de șoferii pentru care bicicliștii nu există), respect în sala de concert.
Povestea mi-a amintit de o altă formă de lipsă de respect, manifestată de această dată de elita de la noi față de omul simplu. Curios e că elita se poartă cu omul simplu de parcă acesta i-ar fi invadat spațiul, de parcă metroul ar fi o sală de concert sau o bibliotecă (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/06/iadul-in-cultura-romana-metroul-si.html). De parcă omul simplu ar fi lipsit de respect și nu ar simți brusc, instinctiv, că se află lîngă o persoană superioară care, pentru că e superioară, nu se poate afla niciodată lîngă omul simplu. Îl ceartă pe țăran pentru că e țăran, adică murdar, pe sărac pentru că e sărac, pe locuitorul ghetoului pentru că locuiește în ghetou. Îi ceartă pe români pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce elita ar fi putut să fie dacă românii nu ar fi fost ei înșiși. Poate că elita se simte obligată să ne mustre, să ne înghiontească și să încerce să ne îmbrîncească în jos pe scara istoriei din același motiv pentru care tace atunci cînd țoapele cu standarde de viață pe care poate că unii membri ai elitei nu le vor atinge niciodată le face praf concertul pentru vioară al lui Sibelius. Mai exact: cum se face că deși este atît de sensibilă cînd este vorba despre oameni pe care nu-i cunoaște și nu-i întîlnește decît în mod accidental, elita rămîne îngăduitoare cu țoapele care îi scuipă semințe în cap din lojele Ateneului? Poate că Andrew are dreptate: „People who sit in expensive seats are like people – indeed, probably are the same people – who drive BMWs, Range Rovers and big Volvos, just fucking cunts, what do I expect?” (Julian Barnes, The Lemon Table, Vintage Books, 2005, p. 131).
Într-adevăr, ce-am putea aștepta de la niște justițiari plătiți cu ora, cu pagina? Al căror simț al dreptății este acordat de motorul unei limuzine, preferabil germane? Civilizație? Respect?