Pagini

Oameni și Locuri

marți, 22 martie 2016

Hemingway și Gellhorn: „Moartea eliberează fiara”



„Familologii”, „căsătorilogii” și „cuplulologii” ortodocși ar trebui să-și înceapă discursul despre criza familiei (slavă Domnului pentru această criză, altfel despre ce dracu am mai fi vorbit noi!) cu observații legate de natura sîngeroasă a familiei și a relației de cuplu. Din fericire, chiar dacă specialiștii ortodocși în domeniul familiei române salvează familia prefăcîndu-i sîngele în apă, există și alte resurse din care putem întrezări cîte ceva despre tensiunile inerente oricărui cuplu normal, al cărui sînge a rămas în instalație. De pildă, din filmul Hemingway and Gellhorn.
Cine nu a auzit de Hemingway o poate afla din acest film: este nemernicul care se însoară cu Gellhorn în speranța că va scrie la fel de bine ca ea. Sau, cum spunea o cronică pe care din păcate nu o mai găsesc, dar care foarte probabil a fost scrisă de un profesor ortodox de religie, Hemingway e un tip rău care nu își face datoria de părinte. Lucru destul de trist, ce-i drept, mai ales pentru unul a cărui poreclă era „Papa”. Bineînțeles, chiar dacă filmul poate fi văzut în felul acesta, rămîne posibilă și o altă înțelegere a lui. Nu doar ca un film despre lipsa de responsabilitate/sensibilitate a scriitorului și nici ca unul despre rivalitatea dintre el și reporteriță, ci ca un film despre moduri diferite de înfruntare a morții. Dincolo de scena antologică a angajării unei partide de ruletă rusească între Hemingway și generalul rus (interpretat genial de Robert Duvall!), relația diferită cu moartea face diferența între Hemingway și Gellhorn. „Nu e nimic de scris, Gellhorn,” îi răspunde Hemingway femeii copleșite de dimensiunile ororii. Și precizează: „[Ca scriitor] tot ce trebuie să faci e să te așezi la mașina de scris și să-ți verși sîngele.”


Sîngele marlinului vînat inundă barca, sîngele unei mame ucise în timpul unui bombardament, scurs de pe mîinile lui Gellhorn, inundă chiuveta. Pe Gellhorn o interesează în primul rînd ce se află în exterior – acțiunea. Prefera Hemingway aspectul interior? Nu era și el tot un om de acțiune? Poate că diferența dintre ei e determinată nu atît de raportul interior-exterior, ci de măsură; în ciuda caracterului său temperamental, Hemingway nu avea nevoie de munții de cadavre vizitați de Gellhorn pentru a putea scrie. Nu avea nevoie de atît de mult sînge. Pe Gellhorn, în schimb, războaiele au satisfăcut-o atît de bine, încît s-a putut lipsi de sîngele lui Hemingway, după care venise la Key West în primul rînd. „Domnule, sîngerați!”, exclamă speriată o cameristă văzîndu-l pe Hemingway venit după Gellhorn pentru a o convinge să renunțe la divorț.



Hemingway nu sîngera însă destul, nu sîngera suficient pentru o femeie logodită deja cu oroarea.
„Mai merit o șansă”, insistă Hemingway. N-avea nici una, din păcate. Secolul XX era mult mai promițător, mai atrăgător: gulaguri, lagăre de concentrare, genociduri.  
Cu toate acestea, Hemingway se simte în siguranță: „Mă vor citi multă vreme după ce vor uita de tine”, o anunță Hemingway pe Gellhorn aflată pe punctul de a deveni fosta lui soție. Ce o salvează însă pe Gellhorn este lucrul pe care l-a găsit la Hemingway, deși nu îl căutase: momentul cînd Hemingway șoptește niște cuvinte în timp ce îmbrățișează trupul unui bărbat din care viața tocmai se scursese. 


Era o rugăciune? Era un blestem? Nu știm, dar, datorită lui Gellhorn, care surprinde cadrul asemenea fotografului pe care-l invidia, simțim că nu mai dorim să aflăm cuvintele pe care nu le vom ști niciodată. Pentru că ne-am îndrăgostit de cel care le-a rostit și care șarjează imediat apoi împotriva dușmanilor vieții.
Lui Owen i s-a reproșat jocul lipsit de subtilități, absența steluțelor din privire, [1] în ciuda faptului că, atunci cînd momentul le-a cerut, precum în scena „încrederii” de la ușa camerei de hotel, a demonstrat o subtilitate a cărei eleganță și finețe a depășit cu mult capacitățile mult lăudatei Gellhorn-Kidman.


Iar cronica din Huffington Post te face să te bucuri că ai văzut un alt film cu un titlu identic (http://www.huffingtonpost.com/maureen-ryan/hemingway-and-gellhorn-hbo-review_b_1540274.html).
Terciulețului pe care unii critici vor să-l bage pe gît lui Owen-Hemingway împreună cu ultima lui nevastă, Hemingway îi răspunde cu propriul lui sînge.
Moartea eliberează fiara; datoria omului liber este să o biruiască. Hemingway omul nu a reușit, așa cum nici un om nu poate reuși. Este posibil ca Hemingway-scriitorul să o fi biruit, dar despre el nu se mai știe nimic. Vorba lui Gellhorn,

„Omul e mort de mai bine de treizeci de ani. Nu a chinuit pe nimeni mai mult decît s-a chinuit pe sine. Îi doresc să fie în pace. Asta e tot ce am de spus în legătură cu subiectul.”

Notă:

[1] “With his tousled hair, mustache and filled-out frame, Owen cuts a big, vigorous, roistering figure as Hemingway; he’s good with the repartee that defines the central relationship from the outset and easily becomes the center of attention wherever he goes. At times, one wishes to see something more going on behind the eyes or to detect more complicated feelings in him when Gellhorn resists his wishes and doesn’t go along the way women always have before, but it’s a stand-up job in a demanding role.” http://www.hollywoodreporter.com/review/hemingway-gellhorn-tv-review-hbo-cannes-329332