Pagini

Oameni și Locuri

joi, 17 martie 2016

„Întîi pomeneşte …”



Un prieten îmi atrage atenţia asupra unui lucru pe care-l consideră nedrept: „De ce la liturghie sunt pomeniţi mai întîi şmecherii din capul mesei, iar la urmă sunt lăsaţi cei care de fapt ţin Biserica, monahii, monahiile şi  credincioşii simpli?” Aceeaşi întrebare mi-o pusesem şi eu mai demult, doar că în nişte termeni mult mai puţin respectuoşi. Răspunsul pe care l-am găsit ţine de natura vindecătoare a Bisericii: asemenea oricărui spital, şi Biserica preia cazurile în ordinea gravităţii lor.
Studenţii la Teologie încearcă să-şi rezolve problemele din facultate (examene, restanţe, burse, locuri la cămin) după posibilităţile şi resursele de care dispun. Unii vorbesc direct cu profesorii; alţii cu duhovnicul. Unii doar se roagă, iar alţii, pentru a nu mai pierde timpul, se mută la alte facultăţi. Eu vorbeam despre problemele mele doar cu femeia de serviciu, o măicuţă bătrînă. Cel mai mic este întotdeauna cel mai mare, iar într-o facultate de teologie cu atît mai mult.
Mă bucur că nu am stat mai mult de vorbă cu ea. Aş fi fost acum cel puţin decan, aş fi fost printre cei pomeniţi mai întîi, aş fi fost internat şi dus direct la reanimare, la terapie intensivă. Doamne fereşte!
Cît de bine e să fii pomenit printre cei din urmă!