Umanocrația este opusă birocrației doar în domeniul economic (https://www.humanocracy.com/). În plan teologic-politic, este opusă teocrației, propunînd formarea unui „grup de oameni care împărtășesc aceleași valori și au același scop. Aceștia comunică îndeaproape, simțindu-se liberi să pună întrebări și să-și admită greșelile, fiind responsabili (accountable) unul față de celălalt. Relațiile lor se bazează pe respect, pentru că fiecare știe că valorează și contează pentru toți ceilalți. În cele din urmă, o comunitate adevărată creează un sentiment de familie – pentru că o familie este un mediu în care vei fi iubit și acceptat, indiferent de toate greșelile tale.” (https://www.runn.io/blog/what-is-humanocracy, „The Power of Community”). Dar în măsura în care comunitatea umanocrată salvează individul, recunoscîndu-i valoarea și identitatea, ea reprezintă nu doar o prelungire a familiei (dacă nu cumva o realizare veritabilă a familiei naturale, unde armonia și valorificarea fiecărui membru nu sunt asigurate de la sine), ci mai ales o alternativă la Biserică, unde iubirea și acceptarea sunt condiționate de credința și pocăința individului – sau cel puțin erau condiționate înainte ca Biserica să devină la rîndul ei o umanocrație.
O companie organizată după un model umanocrat nu este interesată doar de profit, ci urmărește în egală măsură – iar uneori poate chiar în primul rînd – transformarea lumii într-o lume mai bună. Iar după cum ne-a demonstrat-o modernitatea produsă prin revoluția iluministă, o lume mai bună nu este decît o etapă intermediară pe drumul spre o lume perfectă. Însă pentru realizarea unei lumi perfecte este necesară identificarea sursei răului în vederea eliminării lui. În acest scop, este necesară elaborarea unui noi legislații, corespunzătoare noii gîndiri juridice care nu mai urmărește asigurarea funcționării societății în acord cu principiile dreptului natural, ci realizarea unei societăți perfecte, care penalizează orice încălcare a noilor principii fundamentale inspirate de treimea Diversitate, Echitate, Incluziune.
Dar pe măsură ce realizarea fericirii individuale este redefinită ca participare obligatorie la fericirea colectivă a societății umanocrate, respingerea naturală a acestei fericiri impersonale riscă să fie valorificată de proiectul totalitar opus al unei teocrații în care valoarea individului este determinată prin participarea la autoritatea absolută a lui Dumnezeu. În ciuda aparențelor, gîndirea teocrată nu se supune voii lui Dumnezeu, ci se auto-investește cu autoritate divină, decizie care presupune elaborarea unui cod juridic nou, simetric celui urmărit de gîndirea umanocrată.
Acest conflict dintre cele două totalitarisme, care implică în ambele cazuri elemente de iluminism, iudaism și calvinism, a devenit vizibil în ultimii cinci ani în conflictul dintre Patriarhia umanocrată și teocratismul ortodox care se folosește de ÎPS Teodosie al Tomisului. Dincolo de faptul că umanocrații și teocrații din BOR au reușit împreună să sugrume din fașă orice posibilitate de restaurare a cugetului ortodox, nu cred că teocrații au vreo șansă în acest conflict în condițiile răspîndirii mentalității umanocrate, liberale, care promite creșterea armonioasă a individului și îi oferă acestuia sentimentul responsabilității față de lume și față de istorie. Este greu de crezut că vor fi numeroși sau influenți cei care vor găsi mai atrăgătoare retragerea în subteranele boicotării istoriei și societății decît practicarea mindfulness-ului și a dezvoltării personale în perspectiva luminoasă a realizării unei lumi mai bune.
În esență, atît
umanocrația, cît și teocrația falsifică și împiedică astfel creșterea omului
ca persoană: utopia totalitarismului umanist realizează acest lucru prin
interpretarea creșterii ca adaptare la o lume și la o istorie redefinite, iar
cea a teocrației prin refuzul istoriei și a lumii, înțelese fie în sens
budist ca iluzie, fie în sens gnostic ca împărăție a răului. Împlinirea omului este promisă în ambele cazuri prin anularea
naturii lui personale: în umanocrație, împlinirea se realizează prin ființa
colectivă a companiei sau a societății, iar în teocrație prin ființa neamului, după cum o demonstrează
importanța „devenirii întru ființă” pentru ambele proiecte (servite în egală
măsură de versiunea „pîinea noastră cea spre ființă” din Rugăciunea Domnească,
deși sensul expresiei este legat de pîinea personală oferită de Trupul și Sîngele
Domnului).
