Cineva consideră că textul postat la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2024/02/noua-ortodoxie-si-dumnezeul-ei.html este reprezentativ pentru spiritul critic din Biserică, care este un spirit necurat. Oricine critică se abate de la învățătura lui Hristos. Adevăratul creștinism depășește toate criticile și nemulțumirile, observă criticul meu, subliniind printr-un acces incontrolabil de suspine (am primit comentariul într-un fișier audio) că iubirea nu este sentimentalism. Te întrebi cum ar fi atunci sentimentalismul.
Totuși, aproape
toate textele din Noul Testament includ avertismente despre prorocii mincinoși
și îndemnuri la rugăciune și priveghere pentru a nu cădea în înșelare. Iar atenționarea
asupra unui pericol nu poate fi făcută printr-un oftat. „Să stăm bine, să stăm cu frică!” se strigă în timpul Sfintei Liturghii. Hristos ceartă vînturile, valurile și demonii. Cît despre relația dintre
Evanghelie și critică, dacă lăsăm deoparte Cartea Apocalipsei, unde critica
devine nu doar personală, ci și cît se poate de sîngeroasă, atunci nu strică să
ne amintim că întîlnim critica în aproape toate textele apostolice începînd cu
Faptele Apostolilor. Pavel îi previne pe corinteni că este gata să vină cu
toiagul la ei (1 Cor. 4, 21); Petru îl blestemă pe Simon Magul (Fapte 8, 20). Impostorii sunt certăreți (Filipeni 1, 15) și tocmai de aceea trebuie certați la rîndul lor în vederea îndreptării.
Este adevărat că în împărăția lui Dumnezeu nu va mai fi nici o critică (Apoc. 22, 3), dar noi suntem acum în așteptarea și în anticiparea/pregustarea împărăției pe care o cerem în rugăciunea Tatăl nostru, în care ne rugăm să nu fim duși în ispită. Iar ispita este să credem că am ajuns deja în împărăție, că voia noastră este voia Tatălui. În ce constă ispita din cererea „și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean”? În esența ispitei: aceea de ne crede dumnezei, așa cum s-a crezut satana, care l-a înșelat apoi pe om făcîndu-l să creadă același lucru.
Tocmai asta face criticul meu cînd judecă lucrurile din perspectiva eshatologică a unui creștinism care nu mai poate fi pierdut, a unui creștinism care
„a depășit toate criticile, care a depășit toate nemulțumirile, care îmbrățișează dragostea lui Dumnezeu și o revarsă pe pămînt și în scris. Așa să ne ajute Domnul. Dar Dumnezeu a dat prin Duhul Său în Biserică fiecăruia dintre noi capacitatea de a-și binevesti sufletului Său, minții sale, mai ales inimii, vestea cea bună a mîntuirii prin Iisus Hristos. În fiecare criză a vieții noastre, soluția întotdeauna este să-ți amintești de Hristos și de mîntuirea Lui. Este primul pas lăuntric ca în situația grea în care ești și care te-a rănit, te-a orbit, poate te-a paralizat să ne dezvoltam lăuntric mereu, prin exercițiu, capacitatea de a ne autovesti Evanghelia Domnului Iisus Hristos. Primul om căruia ar trebui să-i binevestești, zi de zi, clipă de clipă, Evanghelia, ești tu însuți.”
Fals. Dumnezeu cu siguranță nu „a dat prin Duhul Său în Biserică fiecăruia dintre noi capacitatea de a-și binevesti sufletului Său, minții sale, mai ales inimii, vestea cea bună a mîntuirii prin Iisus Hristos.” Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a primi Evanghelia, de a o păzi și transmite nestricată mai departe. Iar această capacitate am primit-o în Biserică, prin încorporarea noastră în Biserică. Doar în Biserică suntem fii și fiice ai lui Dumnezeu și doar prin participarea noastră la Trupul Bisericii îi putem spune lui Dumnezeu Tată. Eu pot să-mi binevestesc ce vreau eu și cu siguranță mai ales ceea ce-mi convine. Pot să-mi binevestesc o evanghelie critică sau una necritică, una exclusivă sau una incluzivă. Dar evanghelia lui Hristos o primesc de la Biserică și o vestesc în lume și de aceea trebuie să am grijă ca ceea ce primesc să fie în acord cu ceea ce Biserica a crezut, a trăit, s-a rugat și a spus întotdeauna. În primul capitol din Epistola a doua către Timotei vedem că Timotei a primit credința de la bunica și mama lui, dar este chemat să păzească această credință prin „dreptarul cuvintelor sănătoase” dăruite de Pavel în Duhul Sfînt.
Vestea cea bună este că suntem fii și fiice ai Tatălui, iar ispita de care îi cerem Tatălui să ne ferească este cea de a ne crede că ne putem bucura de această calitate fără Hristos și chiar și fără Tatăl. „Mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga-răbdare și învățătura”, îi scrie Pavel lui Timotei (2 Timotei 4, 2). Cu alte cuvinte, fii critic! De ce? Pentru că creștinii nu se pot abține să nu-și binevestească evanghelia care le convine: „va veni o vreme cînd nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme.” (2 Timotei 4, 3-4).
Din perspectivă creștină, nici critica, nici necritica nu înseamnă nimic. Amîndouă pot fi ispite ale celui rău în egală măsură, așa cum amîndouă pot fi manifestări ale lucrării Duhului Sfînt. În orice caz, mi se pare mai cinstită critica explicită decît cea deghizată în apel la necritică. Iar dacă este ușor să cazi ispitei de a vedea exercițiul critic ca pe o virtute, atunci cu atît mai lesne vom fi tentați să vedem adevărata virtute în condamnarea criticii.
Sigur că atitudinea critică nu este un model de comportament creștin, însă ea este inclusă în exercițiul trezviei și se activează în mod natural atunci cînd credința este amenințată. Inhibarea acestui reflex duce la pierderea discernămîntului duhovnicesc, după cum se poate vedea la credincioșii care formează noua ortodoxie dominantă din BOR. De fapt, se vede chiar la autorul intervenției necritice, care a înțeles din textele mele că mă refer la cei care au căzut. După cum au văzut însă cititorii care și-au păstrat luciditatea, poate și pentru că nu obișnuiesc să-și dea singuri vestea cea bună în fiecare zi, nu m-am referit niciodată la cei care au căzut decît în măsura în care aceștia permit, legitimează și înlesnesc căderea Bisericii. Mi se amintește că pe front soldații care mai pot lupta trebuie să o facă și pentru cei care au căzut, nu să-i critice, cum fac cei ca mine. Dar eu nu i-am criticat niciodată pe cei care au căzut, dintre care mă grăbesc să recunosc că cel dintîi sunt eu. Nu i-am criticat nici măcar pe cei care au dezertat. Și eu am făcut-o de multe ori, iar gîndul îmi suflă în ceafă în fiecare zi. I-am criticat doar pe cei care au trecut de partea adversarului în timp ce pretind că luptă de partea lui Hristos.
Autorul intervenției declară că simte în textele critice, deci și în textele mele „un fel de duh steril, un duh care e lipsit, aș spune, chiar de umanitate”. Dar sterilitatea nu vine neapărat din critică. A vorbi despre iubirea supraabundentă a lui Dumnezeu poate fi la fel de steril și poate chiar să devină un mod mult mai nemilos de a-ți steriliza cititorii normali. Dar uneori sterilitatea poate fi și în ochiul privitorului. Nu pot să nu-mi amintesc aici de una dintre observațiile lui Flannery O’Connor:
„Am primit odată o scrisoare de la o femeie în vîrstă din California care mă informa că atunci cînd cititorul obosit vine noaptea acasă, dorește să citească ceva care să-i înalțe inima. Și se pare că inima ei nu fusese înălțată de nici unul dintre textele mele. Părerea mea este însă că dacă inima acestei femei ar fi fost la locul potrivit, ar fi fost înălțată.”
