„Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23, 39-43).
Tîlharul nedrept (nepocăit) din evanghelie consideră că toţi oamenii merită să fie pe cruce. Dar nu din pricina aceasta este el rău. La fel de bine putea să afirme, precum o face dl. H.-R. Patapievici într-un articol recent,[1] că nimeni nu merită să ajungă pe Cruce. Tîlharul cel rău este rău pentru că dispreţuieşte dreptatea; şi dispreţuieşte dreptatea pentru că, asemenea tuturor arhitecţilor unei lumi „mai drepte”, nu se teme de Dumnezeu.
În schimb, Tîlharul cel bun ştie că merită să moară pentru faptele sale. Dar nu asta îl face bun, ci credinţa într-un Dumnezeu drept, a Cărui dreptate depăşeşte dreptatea oamenilor, adică dreptatea morţii.
Amatorii de ironii şi paradoxuri socratice trec apatici pe lîngă acest fragment care conţine poate ironia supremă a istoriei umane: un tîlhar îi ia apărarea Celui Drept, venit să-i apere pe toţi oamenii. Tîlharul pocăit îi reprezintă aici pe toţi oamenii, de vreme ce, prin păcat, toţi oamenii sunt osîndiţi la moarte. Recunoaşterea acestui fapt înaintea Celui venit să-l caute pe om precum odinioară Tatăl pe Adam şi Eva, îi aduce Tîlharului pocăit iertarea: „Astăzi vei fi cu Mine în rai.” Astăzi, pentru că în momentul Răstignirii se făcea de fapt judecarea întregii lumi. A lumii care s-a lepădat de Făcătorul ei, şi care acum îşi judecase Judecătorul. Însă lumea era cea care era judecată, „iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sînt săvârşite.” (Ioan 3, 19-21)
Dl. Patapievici ne spune, în această recenzie pe care o face cărţii lui Michnik,[2] că importanţa ei constă în soluţia adusă resortului revanşard: trebuie să ucidem revanşa, propune Michnik, în numele iertării.[3] Dar în numele cui şi a ce trebuie să iertăm? În numele „cui”, nu aflăm, cel puţin nu din recenzia elogioasă a dlui Patapievici. Ci doar în numele „a ce” – în numele „milosteniei”. Însă creştinismul (căruia dl. Patapievici se străduieşte vizibil să-i asocieze curente, mişcări şi atitudini tipice secularismului religios) afirmă iertarea în numele dreptăţii lui Dumnezeu.[4] Acesta este temeiul în numele căruia putem cere şi dărui iertarea.
Asemenea Tîlharului nedrept însă, dl. Patapievici pare să considere că iertarea poate fi la fel de bine cerută şi acordată şi în absenţa dreptăţii lui Dumnezeu sau, mai precis, tocmai datorită absenţei dreptăţii lui Dumnezeu. Acest tip de înţelegere este, evident, cît se poate de secular. Dar un secularism religios, fiindcă fostele idealuri creştine rămîn investite cu valoare maximă, valoare desprinsă la rîndul ei din valoarea supremă a fiinţei umane (căreia îi este acordat un statut mai degrabă postulat decît demonstrat). Probabil că dl. Patapievici doreşte să salveze creştinismul secularizîndu-l, urmînd modelul aplicat iudaismului de generaţiile evreieşti de după Holocaust. Astfel, recenzia făcută acum cărţii lui Michnik pare că se află în perfectă continuitate cu volumul lui Rob Riemen, Nobleţea spiritului. Un ideal uitat (Curtea Veche, 2008, Argument de Vladimir Tismăneanu, Postfaţă de H.-R. Patapievici) unde tradiţia umanismului european este secţionată fără şovăire – şi într-o ignorare flagrantă a istoriei culturii europene – de tradiţia creştină în scopul de a arăta că Europa poate funcţiona onorabil şi în condiţiile dispariţiei creştinismului.[5] Dacă, în postfaţa dedicată cărţii lui Riemen, dl. Patapievici era interesat de adevăr, curaj şi libertate,[6] acum, în legătură cu volumul lui Michnik, domnia sa vorbeşte despre iubire:
„Ceea ce este extraordinar la Michnik este efortul supraomenesc de a rămîne fidel unei idei de societate care nu este doar o idee, ci este în mod ireductibil o experienţă a inimii, prin iubire, prin fidelitate, prin rezistenţa în faţa minciunii, a trădării şi a torturii.”
Concluzia articolului dlui Patapievici este că nu putem defini dreptatea astfel încît ea să poată fi urmărită în mod legitim. Orice astfel de definire este nerealistă şi duce la totalitarism. Iubirea trebuie căutată, nu dreptatea. Emoţionat, dl. Patapievici nu mai vede clar conturul unei istorii de un secol în care estul Europei a trăit teroarea iubirii dintre popoare. Se pare că de-atîta iubire au trebuit să fie pînă la urmă desfiinţate. Acesta e însă un amănunt de care se agaţă doar indivizii vindicativi, şi de care „comuniştii nepocăiţi” nu trebuie să se teamă, de vreme ce s-a trecut la faza a doua a Manifestului umanist, la iubirea dintre indivizi.
Cei care au avut prilejul să-l întîlnească pe Iisus Hristos au avut numeroase ocazii să-i cunoască iubirea: cînd a prefăcut apa în vin la Cana Galileii; cînd a vindecat bolnavi şi demonizaţi; cînd a înmulţit pîinile şi peştii; cînd i-a înviat pe Lazăr şi pe fiica lui Iair. Nicăieri şi niciodată în altă parte însă nu au putut cunoaşte oamenii mai deplin iubirea lui Hristos decît pe Cruce, cînd Fiul întrupat al lui Dumnezeu moare pentru oameni pentru ca oamenii să nu mai moară. Crucea este singurul loc unde poate fi cunoscută iubirea adevărată. Este locul unde iubirea desăvîrşită izvorăşte din dreptatea absolută. Crucea este locul dreptăţii, este singurul loc unde osînda poate fi suspendată sau aplicată – pentru veşnicie.
Secularismul religios (creştin) al dlui Patapievici pare că repetă modelul secularismului religios iudaic. De pildă, aşa cum Martin Buber îi acorda literaturii idiş rolul de înlocuire a sinagogii în dimensiunea ei religioasă), tot astfel dl Patapievici pare să privească tradiţia umanistă ca pe un succesor demn al creştinismului. Astfel, cultura europeană se poate dispensa de Biserică tocmai pentru că a preluat-o cumva.[7]
Aşa s-ar putea explica de ce, la puţin timp după ce a publicat un articol întitulat „Creştinismul: vocea care lipseşte”, dl. Patapievici a publicat un altul întitulat, de această dată, „Umanismul: vocea care lipseşte”. Este dreptul domnului Patapievici să creadă, dacă într-adevăr despre asta este vorba, că umanismul ar putea apăra creştinismul mai decît s-ar putea apăra creştinismul pe sine. Dar este obligaţia mea – într-adevăr, a fiecărui creştin – să observe că prin această apologie binevoitoare, creştinismul riscă să fie deformat pînă la a deveni de nerecunoscut. Creştinul trebuie să le spună celor opriţi pentru o clipă de apelul generos adresat astăzi de dl. Patapievici – „astăzi veţi fi cu mine în rai!” – că acest rai nu poate fi, ca orice paradis lipsit de Crucea lui Hristos, decît un rai al fărădelegilor nepedepsite, al păcatului nemărturisit şi al nedreptăţii veşnice.
[1] H.-R. Patapievici, „Adam Michnik şi etica iubirii”, Evenimentul Zilei, 25 iunie 2009, http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/856394/SENATUL-EZV-Adam-Michnik-si-etica-iubirii/
[2] Adam Michnik, Mărturisirile unui disident convertit, Polirom, 2009, prefaţă de Vladimir Tismăneanu.
[3] Despre înţelegerea creştină a răzbunării, ca revendicare anamnetică, am scris în Postfaţa cărţii lui O. Hurduzeu şi M. Platon, A treia forţă: România profundă, Logos 2008, p. 361.
[4] Precizare formulată deja de Ilie Catrinoiu pe blogul său.
[5] Pentru o recenzie lămuritoare a cărţii lui Riemen, vezi Mircea Platon, „Nobleţea spiritului”, în Ziarul de Iaşi, 26 iunie 2009, http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/nobletea-spiritului~ni5ihb?cp=1
[6] Urmînd argumentarea lui N. Steinhardt despre valoarea absolută a libertăţii, dl. Patapievici încheia: „Atunci ce o poate garanta? Răspunsul e categoric: libertatea nu poate fi garantată, în momente de criză, decît de curajul fizic în faţa morţii al celor care o apără de asaltul barbarilor. Aceasta este lecţia lui Steinhardt şi aceasta este, în viziunea lui Riemen, şi înţelepciunea supremă a umanismului.” H.-R Patapievici, Postfaţă, în R. Riemen, Nobleţea spiritului, p. 167.
[7] Vezi şi H.-R. Patapievici, „Valorile Europei”, în Mihail Neamţu, Bogdan Tătaru-Cazaban (coordonatori), O filozofie a intervalului. In Honorem Andrei Pleşu, Humanitas, Bucureşti, 2009. În privinţa secularismului religios iudaic, vezi Saul L. Goodman, The Faith of Secular Jews (Ktav Publishing House, 1976). „Pentru Goodman, secularismul religios este un mod de a asigura viitorul evreilor seculari în America.” Tracy Fessenden, ”Disappearances: Race, Religion, and the Progress Narrative of U.S. Feminism”, în Janet R. Jakobsen, Ann Pellgrini (eds.), Secularisms, (Duke U. P., 2008, p. 130).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu