Pagini

Oameni și Locuri

duminică, 28 iunie 2009

Bunătatea Tîlharului nedrept. Continuare (II)

 

Grăbit să implementeze „etica iubirii” a lui A. Michnik, dl. Patapievici arde etapele, ignorînd faptul că o convertire, pentru a fi reală, trebuie să fie precedată de pocăință. Nu poate exista convertire fără pocăință, adică fără recunoașterea dreptății și a îndreptățirii osîndei pentru nedreptatea proprie. Iar această pocăință se face de cineva înaintea cuiva. Fără această pocăință ne aflăm tot în stadiul, estetic dacă e să aplicăm criteriile lui Kierkegaard, al ideilor în dialog. Căci tipul de convertire despre care ne vorbește domnia sa aici nu este altul decît cel rezumat în formula lui Spinoza, dragă dlui Patapievici, amor Dei intellectualis.[1] Cu accent pe „intellectualis”.

În absența Cuiva în numele Căruia putem ierta și datorită căruia trebuie să iubim, nu poate exista nici o valoare în sine. Dacă nu este întemeiată într-o Persoană absolută, cea mai înaltă valoare nu reprezintă decît un decret arbitrar.

Michnik, ne spune dl. Patapievici, alege calea mai grea, suprinzîndu-i pe toți cei care confundă justiția cu revanșa, pe toți cei care doresc să anuleze tensiunea dintre sacru și profan. Dar aceasta înseamnă că Michnik îi provoacă, cel mult, doar pe coreligionarii săi, în măsura în care dreptul iudaic se inspiră direct din legea talionului. Creștinii știu că dreptatea este întemeiată în Patimile Domnului, și înțeleg din Predica de pe Munte care este cadrul temporal al aplicării ei. Creștinii nu dizolvă tensiunea dintre sacru și profan, ci o așază într-o poziție superioară, în planul raportului dintre Biserică și lume, dintre istorie și veșnicie. În mod caracteristic, dl. Patapievici folosește un limbaj ambiguu, aplicînd o aură religioasă unei probleme politice cu pretenția că așa va putea salva mai bine tensiunea dintre sacru și profan. Asemenea unui hasid isteț, atunci cînd este confruntat cu o problemă reală (precum temeiul dreptății sau al iubirii), dl. Patapievici ne spune o poveste.

Notă:

[1] Vezi în Postfața cărții lui Rob Riemen, Noblețea spiritului, p. 160.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu