Istorie și libertate (I)

Într-o emisiune recentă la Radio France International, dl. Vladimir Tismăneanu afirmă: „Am oroare de expresia asta, «sensul istoriei».” [1] După cum avem să aflăm în cursul emisiunii, oroarea dlui Tismăneanu este determinată de consecinţele negative implicate de credinţa în sensul istoriei. Astfel, ne sugerează dl. Tismăneanu, convingerea că istoria are un sens duce în mod necesar la anularea istoriei, indiferent că această noţiune ajunge să fie realizată într-un plan religios (adică într-un stat teocratic), sau într-unul secular. Pentru cazul din urmă, dl. Tismăneanu pune subtil în relaţie oroarea pe care i-o trezeşte ideea de sens al istoriei cu starea de rău avută în copilărie de Osip Mandelştam atunci cînd a auzit prima dată cuvîntul „progres”. Însă Mandelştam nu arunca noţiunea de sens o dată cu cea de progres; motivul pentru care poetul îl elogiază pe Lamarck, de pildă, se datorează mai puţin evoluţionismului biologic al savantului cît faptului că teoriile lui puteau consolida ideea, esenţială, de scop. Doar simţul teleologic îl scoate pe om din registrul naturii. Atunci cînd Mandelştam scrie despre Annenski, el subliniază acea calitate a poeziei ruse descoperită de Annenski în literatura elină, calitate numită de Mandelştam „elinismul filologiei combative” (opus „elinismului umil şi diform” al unui Rozanov):

Elinismul este atunci cînd, conştient, omul se înconjoară cu obiecte de uz domestic în loc de obiecte indiferente; el înseamnă transformarea acestor din urmă obiecte în obiecte de uz casnic, înseamnă umanizarea lumii înconjurătoare, încălzirea ei cu o delicată căldură teleologică. Elinism înseamnă orice sobă lîngă care stă omul şi căreia îi preţuieşte căldura, înrudită cu căldura lui interioară.[2]

Adevărul este că nu trebuie să fii adeptul ideologiei pluraliste pentru a respinge noţiunea de sens al istoriei aşa cum o interpretează dl. Tismăneanu: ca pe o înţelegere a istoriei în care totul e deja decis printr-un determinism absolut, fie el materialist ori spiritualist. Este limpede că dl. Tismăneanu utilizează în mod tendenţios doar o anumită interpretare, vulgar reducţionistă, a noţiunii de sens al istoriei. Dl. Tismăneanu se preface că nu ştie că tocmai acest tip de cauzalitate a fost permanent contestat de teologia creştină, în numele libertăţii: de la credinţele antice în destin, la filozofiile spiritului absolut de sorginte hegeliană, de la evoluţionismul darwinist la materialismul dialectic al vremurilor recente. Ca să nu mai spun că, în versiunile ei deformate, viziunea ortodoxă asupra istoriei propune o retragere totală din istorie, aşa cum se întîmplă în egală măsură în cazul „trăitorilor”[3] şi în cel al teologilor ortodocşi postmoderni, care găsesc fie în principiul indeterminării din fizica contemporană, fie în teoria deconstrucţiei, un argument în favoarea unei teologii apofatice pronunţat necreştină.[4]

Într-un articol din 1938, părintele Dumitru Stăniloae arăta că atît refuzul de a recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu în istorie, cît şi idealismul hegelian care vedea istoria ca pe realizarea voinţei lui Dumnezeu, sunt deopotrivă greşite şi conduc invariabil la ateism.[5] Istoria nu este nici una, nici alta; noi putem vedea istoria în realitatea ei, arăta teologul român, doar în măsura în care admitem că ea este un dar dumnezeiesc care se primeşte în libertate. Dumnezeu îi dăruieşte fiecărui om un număr de talanţi, adică tot atîtea vocaţii, puteri: „Fiecare persoană omenească ce vine pe lume îşi datorează darurile sale, cu care va face istorie, lui Dumnezeu.”[6]

Dacă lumea şi omul şi-ar fi avut sursa existenţei în sine, s-ar fi epuizat de mult; reînnoirea, regenerarea, vindecarea, restaurarea din noi şi din jurul nostru sunt posibile tocmai pentru că lumea se adapă dintr-o sursă nesfîrşită de viaţă, de bunătate, de frumos. Aceasta este, spune părintele Stăniloae, chiar funcţia providenţei. Dar dacă există un izvor al binelui separat de lume, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre rău. Răul are nevoie de lume, el nu poate exista în absenţa lumii:

Păcatul apare în lume după creaţie, el are ca presupunere totdeauna darul lui Dumnezeu. Păcatul nu e creator, ci schimonositor. Păcatul nu poate crea nici istoria; el nu poate decît schimonosi istoria.

[…] Păcătosul trăieşte şi făptuieşte tot prin darurile şi prin puterea lui Dumnezeu. Inteligenţa pe care şi-o pune în serviciul scopurilor rele e dar al lui Dumnezeu şi-ţi stoarce adesea admiraţia; oratoria intrigantului, a lichelei şi a demagogului e de asemenea dar al lui Dumnezeu; forţa uriaşă pusă în slujba distrugerii de o mare ură e şi ea darul lui Dumnezeu. [7]

Aceasta nu înseamnă, desigur, că Dumnezeu este complice al răului, ci doar că omul îşi poate folosi rău darul. Spre deosebire de Mihail Neamţu, care răspunde îngrijorării lui Mircea Platon în privinţa plecării masive a românilor în străinătate invocînd „şansa providenţială în darul libertăţii”[8], părintele Stăniloae afirmă că adevărata libertate este cea exprimată de om printr-o hotărîre existenţială în legătură cu aspecte „de supremă importanţă pentru existenţa sa, pentru existenţa celor din jurul său, cînd îşi dă seama că prin hotărîrea sa într-un sens sau altul se joacă o carte mare a destinului său şi al altora.”[9] Mai mult, hotărîrea prin care este realizată „libertatea creatoare de istorie”, cum numeşte D. Stăniloae această libertate adevărată, nu este luată în urma unei atente cumpăniri a avantajelor şi dezavantajelor, ci în primul rînd în ascultare de porunca lui Dumnezeu, adică prin ascultare de bine, prin con-formare cu Cel bun : „Atunci e omul liber,” scrie părintele Stăniloae, cînd „nu poate să nu asculte de porunca de sus”.[10] De aceea, dacă omul creşte odată cu libertatea sa, adică în măsura în care îşi exercită libertatea prin hotărîri sinergice, el slăbeşte în fiinţă atunci cînd slăbeşte în libertate.[11] Iar omul slăbeşte în libertate pe măsură ce se împotriveşte lui Dumnezeu – şi, implicit, existenţei sensului în istorie.[12]

Prin urmare, a spune că „istoria este lipsită de sens” duce tocmai la acea ieşire din istorie de care dl. Tismăneanu vrea să ne salveze. „Unde nu se face uz de libertate, nu este istorie,” spune părintele Stăniloae.[13] Decretînd lipsa de sens a istoriei, dl. Tismăneanu nu face altceva decît să ne lipsească de darurile fără de care nu mai putem fi nu doar români, dar nici măcar oameni. În absenţa istoriei, adică a ocultării chemării lui Dumnezeu, omul se schimonoseşte. Omul este atîta cît este istoria sa. Iar istoria sa este atîta cît s-a lucrat din darurile cu care omul a fost dăruit: „cît bine, cîtă năzuinţă spre bine este în viaţa omenească, atîta istorie este în ea.”[14]

Cînd Moise i-a cerut Faraonului să-l lase pe Israel să plece, el cerea o libertate care era în primul rînd politică. Dar aceasta este legată de experienţa libertăţii adevărate, spirituale. Căci nu poţi trăi pe deplin libertatea interioară în pămînt străin. Însă tocmai la acest proces asistăm în prezent: dl. Neamţu încurajează părăsirea Coastei Boacii, a patriei istorice, adic[ a locului propriu, în timp ce dl. Tismăneanu îi cere poporului să-şi părăsească patria cerească, să renunţe la orientarea spre Dumnezeu. Primul ne dă ca model pe Fiul risipitor; celălalt pe Fratele Fiului. Dar, în definitiv, amîndoi ne cer să uităm de Tatăl. Care continuă, spune părintele Stăniloae, „să calce duduind magnific prin întreaga istorie.”[15]

---

[1] http://tismaneanu.wordpress.com/2009/07/05/o-dezbatere-la-rfi-cu-vladimir-tismaneanu-catalin-avramescu-si-horatiu-decuble/

[2] Osip Mandelştam, Eseu despre Dante, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2001, p. 20.

[3] Cum era de aşteptat, tocmai aceasta este atitudinea pe care ne-o îngăduie elita. Vezi H.-R. Patapievici, „A fi ortodox”, în Politice, ed. a III-a, Humanitas, 2002, pp. 227-228. Nu am întîlnit pînă acum în România o altă critică, făcută de pe poziţii creştine, a ispitei evadării din istorie, în afară de cea a lui Mircea Platon. Vezi eseul său „Noi gânduri despre ortodoxul român, în lume, astăzi”, Rost, nr. 69, nov. 2008 (http://www.rostonline.org/rost/nov2008/ortodoxul.shtml).

[4] Criza gîndirii ştiinţifice contemporane este determinată de practicarea a două presupoziţii de neîmpăcat. În funcţie de termenul privilegiat, procesul de cunoaştere sau obiectul de cunoscut, ni se spune atît că nu putem cunoaşte realitatea în datele ei ireductibile, cît şi că este posibil ca progresele tehnologice să facă posibilă o cunoaştere definitivă a realităţii. Unii teologi entuziaşti se grăbesc să vadă în scepticismul ştiinţific un aspect complementar cu teologia apofatică şi în concluziile fizicii cuantice o recunoaştere a principiului spiritual în universul material. Aşa se explică de ce, la un Lazăr Puhalo de pildă, afirmaţiile dogmatice ajung la rîndul lor să fie definite, în acord cu istoria ideilor ştiinţifice, drept „modele explicative” provizorii. Pentru manipularea teologiei apofatice, vezi studiul lui Mihail Neamţu, „Sf. Grigorie de Nyssa – Despre Limbaj şi frumuseţe” publicat în Idei în dialog în numerele din martie, aprilie şi mai 2009. O coincidenţă sugestivă face ca ultimul volum al lui Mihail Neamţu, Elegii conservatoare, să fie publicat la aceeaşi editură, Eikon, la care au apărut trei din principalele cărţi ale lui Lazăr Puhalo. Victima este, de această dată, conservatorismul însuşi. Odată ce omul s-a înstăpînit peste limbă, realitatea este de asemenea robită, confirmînd temerea lui Mandelştam: „Stăpînul [adică înţelesul, nota mea, G. F.] a fost alungat din casă şi acum el nu mai are curajul să se întoarcă. Ce se va întîmpla cu dorul cuvîntului de sensul lui? Se va naşte oare din asta o relaţie de iobăgie?” (O. Mandelştam, op. cit., p. 22).

[5] Dumitru Stăniloae, „Dumnezeu în istorie” în volumul Ortodoxie şi românism, Editura Arhidiecezană, Sibiu, 1939, reeditat de Asociaţia Românilor din Bucovina de Nord, 1992, p. 204.

[6] Ibid., p. 205.

[7] Ibid., p. 207.

[8] M. Neamţu, „Ortodoxia românească. Deficitul comunicării şi inflaţia retorică”, Idei în dialog, nr. 8 (47), august 2008, p. 22 (http://www.ideiindialog.ro/files//ideiindialog_2008_august.pdf).

[9] D. Stăniloae, op. cit., p. 208.

[10] Ibid., p. 209.

[11] Ibid., pp. 212-213.

[12] Nu ştiu în ce calitate a fost invitat dl. V. Tismaneanu să vorbească la evenimentul lansării la Bookfest 2009 a volumului dnei Brânduşei-Tereza Palade, Profeţii relativismului moral. O istorie a transformării conştiinţelor (sunt convins că ar fi putut la fel de bine susţine ori critica cartea, dacă nu cumva şi-şi); faptul în sine este grăitor însă pentru competenţa dnei Palade în domeniul relativismului moral. Chiar dacă nu avea habar de preţuirea dlui Tismăneanu pentru o carte anti-europeană şi anti-creştină precum Nobleţea spiritului a lui Rob Riemen, rămîne surprinzătoare ideea de a-i propune cuiva cu alergii declarate faţă de posibilitatea ca istoria să aibă un sens să prezinte cartea unui autor aparent creştin.

[13] D. Stăniloae, op. cit., p. 207.

[14] Ibid., p. 215 (subl. n., G. F.).

[15] Ibid., p. 216.