Despre cum pot eşua dialogurile

EŞUÁ, eşuez, vb. I. Intranz. 1. (Despre vapoare; la pers. 3) A se aşeza voit sau a se împotmoli în nisip sau într-un loc unde apa are o adîncime redusă. (DEX)

În linii mari, cred că dialogul poate fi definit ca un mijloc de comunicare prin care doi sau mai mulţi oameni încearcă să aducă împreună un subiect la lumină. Atunci cînd apar divergenţe asupra anumitor chestiuni, participanţii la dialog încearcă să-şi expună mai precis propria lor poziţie asupra chestiunilor respective. În schimb, atunci cînd unul/unii dintre ei consideră că nu mai este necesar să-şi clarifice vederile, ci recurge la plasarea celui cu care este în dezacord într-o falsă lumină, dialogul devine inutil. Un astfel de tratament mi-a fost aplicat recent într-o replică postată pe blogul lui Claudiu Târziu în prelungirea discuţiilor legate de un articol al dlui Andrei Pleşu.¹ Astfel, sînt atenţionat („prieteneşte”) de la bun început că nu mi se va răspunde fiindcă, pe de o parte, în cazul respectiv asta ar fi însemnat pentru corespondent să „intre în polemică cu prietenii” iar, pe de altă parte, pentru că nu doreşte să cedeze ispitei de a-şi demonstra dreptatea prin deţinerea ultimului cuvînt.

Mă grăbesc să liniştesc eventualele conştiinţe tulburate de o asemenea perspectivă, recunoscînd public că nu sînt dispus să împart cu nimeni voluptatea incomparabilă oferită de deţinerea ultimului cuvînt. Mă tem însă ca nu cumva altele, poate mai grave, să fie ispitele cărora le cedează cu neaşteptată uşurinţă semnatara replicii citată mai sus. De pildă, doamna Liliana pare că renunţă să-mi răspundă de teamă ca nu cumva cineva să creadă că ar fi stăpînită de obsesia de a avea ultimul cuvînt. Acest răspuns, de altfel, nu ar fi fost necesar în vederea lămuririi unei chestiuni care s-ar putea dovedi importantă pentru orice creştin, aşa cum ar trebui în mod normal, ci „fie si numai din cauza audientei pe care o are acest articol al dvstra, ca si precedentul, prin permisiunea pe care i-ati dat-o lui Victor Roncea de a-l publica integral pe site-ul lui”. Vreau să spun că, uneori, grija de a nu lăsa o impresie dezavantajoasă chiar lasă o impresie dezavantajoasă. Iar sugestia că i-aş fi acordat lui Victor Roncea permisiunea de a posta pe blogul său articolul meu „Despre atitudinea sectară şi păreri,” este rizibilă. Vedeţi, observă stimata doamnă, Fedorovici propune delimitări de persoane respectabile, dar uitaţi în realitate cu ce personaje se află în cîrdăşie! V.R. nu mi-a cerut permisiunea de a prelua textul meu dintr-un motiv foarte simplu: ştia că nu i-o voi acorda. Menţionarea pe blogul meu a obligativităţii de a-mi solicita permisiunea pentru preluarea integrală a materialelor mele era în fond o chestiune de bun simţ. Era, cum s-ar zice, pentru persoane, nu pentru personaje. Tocmai de aceea am renunţat la ea: un om de bun simţ o cere oricum, în timp ce „personajele” o vor ignora orice ai face.

Însă chiar dacă în efectele ei replica dnei Liliana nu aduce nici o adîncire a propriei sale poziţii (pentru că, în acord cu definiţia din DEX, dînsa consideră din capul locului că „apa” acestei dispute are o adîncime redusă, iar eu nu fac decît să-i exagerez adîncimea), şi în ciuda faptului că încearcă în mod manipulator (dintr-o înţelegere aparte a sentimentului de prietenie, probabil) să mă asocieze cu personaje contestabile, există în comentariul dînsei cîteva observaţii care îmi oferă fericita ocazia de a-mi rezuma cu mai multă precizie argumentele.

Astfel, mi se spune că:

„Cat despre delimitare, consider ca asta este o mare problema a dreptei romanesti, cel putin a ultimilor 20 de ani. Omul de dreapta, spre deosebire de cel de stanga, raportandu-se permanent la Adevar, deseori este ispitit sa creada ca relatia lui cu El este mai buna decat cea a fratelui sau. Si de multe ori chiar ajunge sa creada asta. Iar consecinta este delimitarea. La aceasta delimitare ma refer(e)am.”

Aşa cum oricine mi-ar citi textele ar putea vedea cu uşurinţă, nu am comparat niciodată credinţa mea cu cea a altcuiva. În privinţa textelor direct legate de discuţia în cauză, nu am făcut altceva decît să compar ce spune Hristos cu ce ne spune dl. Pleşu că ne spune Hristos.

În plus, îndrăznesc să spun că problema Adevărului nu are nimic de-a face cu omul de stînga şi nici cu cel de dreapta, decît pentru a-i condamna şi pe unul, şi pe celălalt. Omul de stînga se raportează permanent la un „adevăr” de stînga, omul de dreapta se raportează permanent la un „adevăr” de dreapta. Numai că un adevăr care îi este interior Adevărului-Hristos nu mai este nici de stînga, nici de dreapta. Iar un „adevăr” care îi rămîne exterior Adevărului-Hristos nu mai este adevăr deloc, ci un idol.

Totodată, aflu că dnei Liliana i „se pare mult exagerata folosirea de catre [mine] a citatului din Soloviov ca si concluzie la prima discutie despre Andrei Plesu.”

Acum, nu ştiu cît de bine cunoaşte dna Liliana Trei convorbiri, lucrarea lui Soloviov din care am luat citatul respectiv. Sper doar că îi este mai familiară decît eseurile dlui Pleşu, despre care recunoaşte de altfel că „nici măcar nu îl citeşte”. Are „lucruri mai importante de făcut”. Slavă Domnului! Chiar mă întreb dacă nu cumva, în acest caz anume, aproape orice altceva este mai important de făcut.

Dar să ne întoarcem la Soloviov. Citatul incriminat apare în cea de-a treia convorbire. În cursul acestei convorbiri, Prinţul, un personaj care crede într-un fel de „evanghelie” socială „mai autentică” decît cea transmisă de Biserică, o „evanghelie” din care Hristos lipseşte de vreme ce importantă este doar „învăţătura” Lui, anunţă, imediat ce află că urmează să se vorbească despre Antihrist, că se va retrage.² El revine ceva mai tîrziu, cînd prezintă felul în care înţelege creştinismul: ca o instaurare a împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt prin adoptarea de către toţi oamenii au superiorităţii principiului spiritual. Prin aderarea la „principiul cerului”.³ Pentru Prinţ, esenţa Evangheliei constă în „principiul fundamental al neîmpotrivirii la rău prin forţă”.⁴ Or, atît Dl. Z, cît şi Generalul (creştini, amîndoi) arată că versiunea Prinţului de creştinism este necreştină, fiindcă lasă problema răului neatinsă. Am avut şi am în continuare impresia că în interpretarea dlui Pleşu ne întîlnim cu aceeaşi problemă.

Pe scurt, Dl. Z arată că nu există doar răul individual, social sau cel fizic din om, aşa cum credeau Prinţul şi Politicianul („rele” de care, considerau ei, vom fi eliberaţi în virtutea evoluţiei/progresului cu ajutorul ştiinţei şi culturii), ci, mai ales,

„răul extrem numit moarte. Dacă victoria acestui rău fizic extrem trebuie să o recunoaştem ca definitivă şi necondiţionată, atunci nici un fel de victorii înşelătoare ale binelui în domeniul individual şi social n-ar trebui să le considerăm ca izbînzi serioase.”⁵

A crede că îndemnul din timpul Liturghie de a avea „sus inimile” este un îndemn la seninătate, la reverie, la calm, la pacifism înseamnă a falsifica în modul cel mai toxic cu putinţă tot creştinismul. Înseamnă a anula Învierea, a ne preface că sîntem vii, că putem rămîne vii sau că putem deveni vii cu ajutorul unor eforturi de înseninare, de aţintire a privirii spre cer. Creştinismul ne spune însă că nimic nu ne poate veni din acest cer: cerul însuşi aşteaptă venirea lui Hristos, aşteaptă să fie transformat în cer nou (Apocalipsa 21, 1). Contrar convingerilor exprimate de dl. Pleşu de-a lungul timpului, nu toate religiile sînt moduri egale de a rezolva problema răului. Cele asiatice exclud de altfel cu totul moartea ca semn al răului. După cum spune Dl. Z.,

„În Înviere se află binele real, efectiv şi definitiv. În aceasta este toată puterea şi toată fapta lui Hristos, în aceasta este adevărata Sa iubire pentru noi şi a noastră pentru El. Iar restul vine de la sine. Fără credinţa în Învierea ce s-a săvîrşit şi fără speranţa unei viitoare învieri a tuturor se poate vorbi doar în cuvinte despre Împărăţia lui Dumnezeu, iar în realitate există doar împărăţia morţii.”⁶  

NOTE:

1. Vezi observaţiile „Lilianei” postate în 19 octombrie 2009 06:55 la adresa: https://www.blogger.com/comment.g?blogID=1273844315540409316&postID=6895145911776431499

2. Asta îmi aminteşte de retragerea discretă a dlui Pleşu petrecută exact în momentul în care dl. Ovidiu Hurduzeu îşi începea lectura unui material de critică socială creştină în cadrul unui colocviu organizat la NEC.

3. Pentru a folosi titlul inspirat al unei lucrări recente de studii de filozofie antică şi medievală.

4. V. Soloviov, Povestire despre Antihrist, Institutul European, 1992, p. 94.

5. Ibid., p. 97.

6. Ibid.