I
Plimbându-mă într-o seară pe aleile cartierului unde locuiesc în Columbus, Ohio, am fost depăşit de o pereche, un el şi o ea, tineri, frumoşi, destinşi, care a lăsat în urmă o adiere de parfum. Gândul reflex a fost că trebuie să fie din Estul Europei. Americanii nu se parfumează: nu e politically correct Din frântura de conversaţie pe care am surprins-o, am conchis că adierea de parfum venea într-adevăr de dincolo de fosta Cortină de Fier. M-am întrebat de ce est-europenii (slovaci, români, ruşi) pe care îi cunosc aici sunt, în genere, mai eleganţi decât nord-americanii. M-am întrebat de ce românul (profesor sau muncitor) din S.U.A. se simte mai „normal” decât românul rămas acasă. Pentru unii, răspunsul constă în faptul că, expatriaţi, românii se occidentalizează. Normalitatea e condiţionată de asumarea unei noi identităţi. Ca urmare, tot ce am avea de făcut în România ar fi să ne americanizăm. In masă. Eventual prin ordonanţă de urgenţă. Şi atunci am mirosi cu toţii a... A ce? A nimic. Pentru că. după cum am spus, nord-americanii nu se parfumează. Mirosul de parfum joacă, în aceste împrejurări inodore, rolul de specific naţional. Parfumul e franţuzesc. Dar cocheta lui aplicare e românească. In România, mirosul de parfum nu poate, într-un troleibuz înghesuit sau la coadă la orificiile de ghişeu ale primăriei, să răzbată de sub mirosul de transpiraţie. E, nu doar copleşit, ci chiar substituit de mirosul hăituielii zilnice. Americanizarea ar însemna trecerea de la mirosul de transpiraţie la sentimentul aseptic al fiinţei. Dar românii „americanizaţi” miros a parfum.
Şi asta pentru că nu sunt americanizaţi, ci doar, în contextul societăţii americane, revin la normal. Redevin ei înşişi. Unii desigur devin aseptici. Alţii rămân asudaţi sau pierduţi în nirvana duminicală a micilor şi manelelor „de acasă”. Dar mulţi devin normali: liberi. De ce? Poate pentru că, odată ajuns aici, românul poate fi liber într-un sistem care funcţionează. Dar sistemul de aici funcţionează pentru că e creat de americani pentru americani. Constituţia americană e expresia unei anumite culturi. Instituţiile americane sunt expresia unei anumite culturi. Democraţia americană e susţinută de anumite tipuri de solidaritate morală, intelectuală, instituţională care fac posibilă funcţionarea ei. „Modelul” american nu a fost creat prin ucaz, prin import constituţional. Şi de aceea nici nu poate fi exportat cu succes. Pentru că e bazat pe realităţi specifice acestei ţări. E un „adevăr” politic dependent de anumite premise antropologice. De aceea funcţionează. Iar românii se simt aici liberi pentru că, asemenea multor imigranţi, nu ei sunt principalii beneficiari sau principalele „baterii” ale sistemului. Imigranţii scapă, în multe privinţe, grilei de lectură a societăţii americane. Imigranţii sunt sub radar. Sunt, în multe privinţe, nişte excepţii de la regulă. Nu au nici marile beneficii, nici marile poveri ale celor care duc sistemul american în spate şi în portofel. Imigranţii au libertatea marginalului.
În România, în schimb, românii sunt principala ţintă a exploatării. Comunismul şi capitalismul care i-a urmat au fost şi sunt doar forme de banditism de stat. Şi statul român nu are, de 65 de ani încoace, nici o legătură cu românul. Nu e un stat reprezentativ. E doar o stăpânire. O fatalitate. O autoritate care se opune împlinirii destinului nostru. Ca atare, adevărata „occidentalizare” a României se va petrece nu atunci când vom copia tehnocratic modele occidentale, ci atunci când vom învăţa de la occidentali să ne croim un stat reprezentativ. Un stat care să fie bazat pe realităţi româneşti, pe cultura noastră, pe istoria noastră, pe identitatea noastră. Nu putem funcţiona, nu putem fi liberi, într-un stat croit pe măsura altora. Decât dacă trăim, marginali, ca imigranţi, ca minoritate.
Până când nu ne vom croi un stat reprezentativ, actualul sistem politic din România va rezista exploatându-ne şi exacerbându-ne ticăloşia. Sate mizere, oraşe în paragină, un sistem educaţional dărăpănat moral şi intelectual, intelectuali corupţi, familii destrămate, acestea sunt realităţile pe care se bazează, pe care le exploatează, din care înfloresc „florile de mucegai” ale sistemului cultural-politic de azi. Corupţia generează corupţie. Viermii au nevoie de cadavre iar paraziţii de organisme-gazdă slăbite, cu un sistem imunitar şubred.
Adoptarea silită a unui „sistem” (teologico-politic) străin înseamnă siluirea mecanică a vieţii. Această siluire, această captivitate mecanică a României are efecte perverse, duce la un fel de „sindrom Stockholm” la scară naţională. Nu doar că începem să ne iubim răpitorii, dar începem să le adoptăm criteriile, să le duplicăm modul de a judeca. Astfel, începem să aplicăm vieţii criterii mecanice şi mecanismului criterii organice. Instrumentalizăm omul şi antropomorfizăm unealta. Ne urâm între noi pentru că ne simţim solidari cu obiectele noastre. Trădăm pentru că vrem o viaţă „normală”: şi într-un sistem ticăloşit doar ticăloşii pot duce o viaţă „normală” (sau ceea ce pare astfel). Caracterele, în închisori, lichelele, în vile. După 65 de ani de lichelism pavlovian, reflex, am ajuns să fim înţelegători cu sistemul şi necruţători cu omul.
Suntem, de exemplu, atei pentru că nu toţi creştinii sau „popii” sunt sfinţi. Şi îi judecăm aspru, în virtutea unor criterii pe care le împrumutăm creştinismului doar ca să le întoarcem împotriva lui. Dacă tot vrei să fii creştin, atunci trebuie să fii sfânt, şi dacă nu eşti - pentru că, nu-i aşa, nimeni nu poate fi şi cei despre care lumea pretinde că sunt sfinţi nu au fost de fapt decât nişte impostori nedemascaţi încă, nişte „evanghelişti” dibaci – atunci mai bine să fii un ateu „onest”. Ateii sunt oameni consumaţi de scrupulul sfinţeniei. La fel sunt şi cei care, de exemplu, nu fac copii pentru că nu le pot „oferi” totul. Ori „designer kids”, ori nimic. Dacă tot nu poţi fi un părinte perfect care să crească nişte copii perfecţi, atunci la ce bun să mai faci copii.
În genere, în România, cu cât eşti mai puţin şi mai mecanic, cu cât eşti mai complice fatalităţii, cu atât îi vei judeca mai aspru pe cei care caută să îşi împlinească menirea („destinul” de care vorbeşte Glenn Tinder în Against Fate: An Essay on Personal Dignity). Cu cât eşti mai pliat pe osiile sistemului, cu atât te vei uita mai duşmănos la cei care umblă pe propriile lor picioare. Omul reificat e nerăbdător cu oamenii vii şi răbdător cu sistemul. Omul reificat are încredere în birocraţiile supranaţionale, are răbdare cu sistemele computerizate, e nuanţat când vine vorba de dezastrele produse de ingineria socială, e entuziast când vine vorba de abstracţiunea „pieţei globale”, vorbeşte cu pietate de „drepturile omului” în numele cărora e gata să-i stârpească pe toţi conaţionalii lui „retardaţi” şi „retardatari”. Ţăranul de pe bancheta din faţă e scrutat cu detectorul de nostalgii, păcate şi mirosuri. Toaleta Consiliului European însă dă naştere la extaze mistice. Cu sistemul avem răbdare pentru că „merge şi aşa”. Omul, românul, însă, trebuie să fie un înger de ultimă generaţie sau să nu existe. Acolo unde totul trebuie făcut cu delicateţe şi răbdare, în zona omului şi a culturii, totul e judecat după criterii androide. Nu lăsăm să crească nimic. Vrem să fabricăm totul.
II
Un asemenea exemplu de ateism generalizat, de idee că, dacă Gagarin nu 1-a găsit pe Dumnezeu în cosmos şi fostul activist de judeţeană de partid nu 1-a văzut pe Dumnezeu în „popa beţiv” de la biserica din cartier, atunci înseamnă că Dumnezeu nu există şi că tot ce trăieşte în numele lui trebuie stârpit, un asemenea exemplu de logică androidică îl regăsim şi atunci când vine vorba de satul românesc. Numai ce deschizi gura să rosteşti cuvântul „sat”, şi imediat eşti pus la zid şi mitraliat cu acuzaţia de „păşunism”.
Astfel, în repetate rânduri, în cartea A treia forţă: România profundă (2008), în recentul volum Măsura vremii: îndemn la normalitate (Bucureşti, 2009), în interviuri şi în articole, am vorbit despre necesitatea refacerii satului românesc. Am vorbit despre importanţa restaurării satului românesc, despre importanţa protejării şi transmiterii a ceea ce a mai rămas viu şi bun în satul românesc. Pentru că sunt încă sate şi regiuni înfloritoare. Nu e totul în paragină. Dar nu aş fi vorbit despre refacerea satului românesc dacă nu aş fi fost conştient de starea precară în care, în general, a fost adus de stăpânirile ultimilor şase decenii care au trecut satul românesc prin colectivizare forţată, prin proletarizare forţată, prin sistematizare forţată, prin amânarea restituirii proprietăţii vreme de un deceniu după 1990 şi prin inginerie economico-socială care i-a silit pe oameni să apuce calea emigraţiei sau a cârciumii. Satul românesc nu e idilic, deşi poate fi.
Satul românesc nu trebuie salvat din cauză că acolo cântă lumea doine. Satul românesc trebuie salvat pentru că, dincolo de raţiunile economice care ne arată importanţa micii proprietăţi în condiţiile crizei sistemului global-corporatist, dincolo de raţiunile sociale care ne arată dezastrele produse de urbanizarea forţată a ţăranilor deposedaţi de pământ, dincolo de raţiunile antropologice, ecologie şi istorice care fac din ţăran substanţa necesară a istoriei, dincolo de raţiunile pitoreşti care ne cer să menţinem oaze de odihnă şi verdeaţă altele decât cimitirele, satul românesc e locul unde locuiesc şi trăiesc oameni, români. Cu sau fără „doine, ghicitori, eresuri”, satul românesc trebuie salvat. Şi asta nu în numele „politicilor asistenţiale”, despre care un pedicurist al oligarhiei neoliberale spunea că au ruinat satul românesc. Ceea ce trebuie să facem pentru satul românesc e ceea ce trebuie făcut pentru oraşele României: trebuie să stopăm ingineria economico-socială care ne văduveşte de suflete (în sensul creştin-gogolian al cuvântului).
În sensul acesta, am vorbit despre România profundă ca despre România care scapă sistemului. România profundă nu e o categorie demografică sau socială, ci o categorie ontologică. România profundă nu e o clasă socială, ci o „zonă”, un loc şi un timp. E România liberă, oriunde şi de către oricine ar fi ea întrupată. Am explicat acest lucru. Dar complicii intelectuali ai actualului sistem corupt şi criminal din România se prefac a nu înţelege. Şi, de când Dan Puric, Ovidiu Hurduzeu, Gheorghe Fedorovici şi cu mine am vorbit de satul românesc şi de România profundă, ni se tot spune că satul românesc o ruină şi că nu mai cântă nimeni doine în el. Exact, domnilor! Satul românesc a amuţit din cauza voastră. Şi trebuie readus la viaţă. Satul românesc e păcătos. Şi de aceea nu trebuie lăsat să moară în păcat. Nu laşi un creştin în păcat pentru că e păcătos. Nu abandonez satul românesc pentru că e, după cum îl descrieţi dumneavoastră, urât. Tocmai pentru că e urât, tocmai pentru că l-aţi urâţit şi l-aţi distrus şi l-aţi măcelărit şi l-aţi comasat, tocmai de aceea trebuie salvat. Urâţenia satului românesc nu e o fatalitate. Frumuseţea satului românesc poate însă deveni un destin. Poate fi linia de forţă a libertăţii noastre.
Nu e de ajuns să vă umpleţi burdihanele cu „cârnaţi de Pleşcoi”. Trebuie salvaţi oamenii care fac acei câmaţi de Pleşcoi. Nu puteţi fi şi cu ţăranii în sicriu (morţi, alcoolici, săraci lipiţi pământului sau fugiţi în Europa), şi cu buzele unse. Nu puteţi să continuaţi să vindeţi „suflete moarte” ca să aveţi bani de „cârnaţi de Pleşcoi”. Nu puteţi continua să „levitaţi” peste peisajul „idilic” românesc cu preţul vânzării lui către multinaţionale, „dezvoltatori” şi alţi paraziţi globali. Şi nu puteţi să rezolvaţi problema nici declarând moartea retroactivă a ţăranului român, aşa cum face un neoconservator care scria recent următoarele:
„E un fapt (si din pricina acestui fapt prefer sa mă numesc neoconservator si nu paleoconservator) acela ca satele romaneşti sunt departe de idealul pasunismelor teoreticienilor de ieri si de astăzi. In satele romaneşti se bea, in satele romaneşti se omoară cu toporul, in satele romaneşti se violează. In satele romaneşti credinţa in Dumnezeu este putina, in satele romaneşti cârciuma este unicul stabiliment social frecventat. Departe de a fi idilic, ţăranul roman este doar murdar, agresiv, beţiv si redus intelectual (...) Mitul „României profunde” rurale este la fel de periculos ca orice alt mit politic lipsit de consistenta pragmatica. De fapt este un mit teoretizat la universităţi si biblioteci din mari oraşe (eventual de prin California), predicat de actori ce cunosc mai bine Parisul decât judeţul Ialomiţa, dar care propun romanilor ceva ce aceştia nu au avut niciodată: o Românie mirobolant creştina, pe „picior de plai, pe-o gura de rai”. Aceşti teoreticieni sunt aceiaşi oameni care prefera sa vadă in boemia erotico-socialisto-atee a lui Eminescu un model, ignorând cu frica confruntarea cu sondarea realităţii făcuta de un conservator creştin precum I.L. Caragiale (...) Ah! Si nu mai imi spuneţi ca vinovaţi de mizeria de la tara sunt comuniştii. Comuniştii sunt vinovaţi de mizeria din oraşe, sunt cei ce au distrus abia incropita societate urbana umplând oraşele cu ţărani proletarizaţi. Ţăranul a fost la fel tot timpul. Citiţi măcar Răscoala lui Liviu Rebreanu - sa vedeţi acolo viol! Au fost la fel poate de dinainte de Burebista, care, săracul, a incercat sa scape pe strămoşii noştri de boala care ii distruge si acum: băutura. Ţăranii au fost la fel si in timpul lui Mihai Viteazul, care a trebuit sa ii lege de glie ca sa lupte pentru o neatârnare pe care ei nu o intelegeau...”
Autorul rândurilor de mai sus e mai celebru pentru fidelitatea canină faţă de Vladimir Tismăneanu decât pentru vreo idee pertinentă şi/sau originală. Aşadar nu ştiu în ce măsură ideile domniei-sale despre rolul comunismului în distrugerea satului românesc sunt influenţate de mentorul domniei-sale. Mie, unuia, ura şi dispreţul arătate poporului român de neoconservatorul cu pricina mi-au amintit de paginile lui H.R. Patapievici din Politice („Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.”) Dacă exasperarea unui popor faţă de oligarhia cinică şi coruptă care îl stăpâneşte e denunţată drept „ură” şi asimilată „antisemitismului” (!), manifestarea urii faţă de neamul românesc e considerată, bag seama, un adevărat rit de trecere către „lumea bună”, către lumea celor pentru care simpla existenţă a unui om de caracter e un afront personal. După cum spunea un cititor anonim, dacă literatura rusă a ieşit din „Mantaua” lui Gogol, neoliberalii/neoconservatorii români par a fi ieşit din (sau rămas în) „fecala” lui Patapievici. Şi atunci de ce să ne mirăm că doar departe de elita dezlănţuită pot şi românii să miroasă a parfum?
Mircea Platon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu