Satul românesc de la demolare la deconstrucţie

„Noi cari am văzut ruinele fumegînde ale satelor noastre lipsite de suflare omenească, tot pustiul şi toată durerea pămîntului desrobit cu preţul sângelui nostru, suntem neînduraţi, neînduplecaţi faţă de păcatele inconştienţilor şi laşilor de acasă, cari împreună cu noi au cerut războiul, ca apoi să dezerteze dela datorie în tranşeele dela cenzură, sau la poliţia secretă, sau căutînd adăpost îndărătul frontului sau într-o misiune specială.

Ni-i groază de toţi aceşti ciocli, rămaşi acasă, cari abia aşteaptă să cadă unul din noi, ca să se răpează c’un necrolog, c’un discurs, cu amintiri din biata noastră vieaţă sbuciumată …

Ei sunt cei ce răspîndesc panica, cei cari se evacuează mai întîiu, înaintea soţiilor, mamelor şi copiilor noştri.

Renaşterea României nouă nu ne va veni din cafenele, ci din tranşee, după cum renaşterea omenirii a ieşit din groapa de pe Golgota.”

(Ion Grămadă, erou bucovinean, căzut în Primul Război Mondial. Ultima sa însemnare, făcută în tranşee)

Pentru unii, satul romanesc nu mai poate fi salvat. Dar nu pentru că ar fi eşuat în mod definitiv, ci pentru că nu merită să fie salvat.[1] Motivul e limpede: pur şi simplu, satul românesc împiedică „deconstrucţia” României în scopul, previzibil, al re-construcţiei ei.[2] Dintr-o incalificabilă lipsă de scrupule, intelectualii animaţi de acest obiectiv împing neruşinarea pînă acolo încît, pentru a înlesni realizarea acestui proiect, se prezintă public drept conservatori (prezenţi inclusiv în varianta „neoconservatoare”).

Este adevărat că satul (din România sau din alte părţi) nu a fost niciodată un loc ideal. În istorie nu există locuri ideale, ci doar locuri mai prielnice omului decît altele. Ernest Bernea semnala degradarea satului încă din perioada interbelică. Însă efectele corozive incontestabile ale modernităţii nu puteau scoate ţăranul din rînduielile lui, cel puţin nu aşa cum a făcut-o comunismul şi o desăvîrşeşte elita post-comunistă. Ţăran este cel care trăieşte în mod nemijlocit de pe urma ţarinei sale. Pentru a vedea ţăranul, trebuie să vezi mai întîi ţarina. Or, ţarina are o ostilitate naturală faţă de jefuitori, indiferent că e vorba de năvălitorii barbari sau de cercetători autohtoni interesaţi mai degrabă de numărul antenelor parabolice şi de circulaţia revistelor de scandal. Probabil că acestea constituie importante criterii de evaluare sociologică, însă mă îndoiesc că ne pot spune ceva adevărat despre esenţa satului, adică a ţăranului. Dar aceasta este tocmai premisa principală a postmodernismului, aceea că nu există „esenţe”. Şi, de vreme ce nu există nimic durabil, deconstrucţia este necesară.

Aspectele negative descrise în articolul dlui Neamţu şi entuziast întărite de dl. Duca, de pildă,[3] sînt reale. Pînă şi în Mioriţa cei buni sînt în minoritate. Dar a crede că satul românesc de astăzi se reduce la aceste regretabile scăderi este o eroare chiar mai mare decît aceea de a crede că România este populată de ţărani ideali. Aceasta din urmă este o exagerare fertilă, roditoare. Dimpotrivă, dacă „scepticii” au dreptate, atunci cu cît vom isprăvi mai repede cu satul, cu atît mai bine. Însă eroarea „scepticilor” nu constă în ignorarea elementelor pozitive, de rezistenţă, existente încă în multe din locurile României rurale (ca unul care petrec în jur de două luni pe an la ţară, pot mărturisi că există încă familii de ţărani gospodari ale căror modele strămoşeşti rămîn nealterate de mentalitatea VIP), ci pentru că au o înţelegere deformată asupra tradiţiei. Iar aceasta sugerează că aici nu avem de-a face cu o dispută naivă între „sceptici” şi „optimişti”, ci cu un conflict ireconciliabil a cărui miză este chiar adevărul omului.

Tradiţia nu este doar conservare, ci mai ales transmitere. Tradiţia poate conserva doar în măsura în care transmite. În muzeu, fie el şi al „Ţăranului român”, nu se conservă nimic fiindcă nu se transmite nimic. Adevărul omului se transmite prin om. Tradiţia se deprinde aşa cum se deprinde vorbirea: în casă, de la părinţi la copii. Tradiţia este dialog. Lucrul acesta este valabil chiar şi în cazul în care printre cei vii nu mai există nici un vorbitor al limbii tradiţiei. Învăţător rămîne, în acest caz, istoria comunităţii respective. Istoria este forma testamentară a tradiţiei. Cine deprinde vorbirea prin mijlocirea istoriei se aseamănă celui care află, în acelaşi timp tulburat şi recunoscător, că este fiul pierdut al unui bogat care a murit cu oarecare vreme în urmă.

Dar ce altceva este, în esenţa ei, tradiţia, decît o promisiune şi un testament? Tradiția este privirea tatălui către fiu; această privire îl pregătește pe fiu să devină tată la rîndul său. Tradiția există acolo unde ceea ce este dat este primit și predat în continuare. Prin urmare, tradiţia este limba vitală a unei comunităţi tocmai pentru că este orientată spre viitor, spre cei care vin. Datorită ei, comunitatea se vede pe sine ca familie de familii. 
După ce comuniştii i-au luat ţăranului referenţii acestei limbi, de la lucrurile lumii văzute la cele ale lumii nevăzute, tradiţia a devenit o limbă inutilă, ornamentală. se transmit, în numele tradiției, lucrurile exterioare tradiției. De aceea majoritatea lucrurilor convențional numite tradiționale astăzi, de la ii și opinci la „manifestări culturale”, conferințe și predici, sînt „made in China”. Raza privirii s-a stins.
Iar urmașii neoliberali ai comuniştilor se grăbesc să declare tradiția limbă moartă. În ce îi priveşte, ei nu au nimic de transmis pentru că nu au primit nimic. Şi nu au primit nimic pentru că au respins lucrurile esenţiale, pentru că s-au temut să admită adevărurile omului, acele „old verities and truths of the heart” a căror afirmare, spunea Faulkner, presupune agonie şi sudoare. Adică jertfă. Nu e de mirare că un asemenea om va scrie

„nu despre iubire, ci despre pofte, despre înfrîngeri în care nimeni nu pierde nimic preţios, despre victorii deşarte şi, mai rău decît toate, el scrie lipsit de milă sau compasiune. Chiar şi atunci cînd jeleşte, el nu plînge înaintea nici unui os obştesc iar tînguirea nu-i sapă nici un rid. El nu scrie despre inimă, ci despre glande.”[4]

Înţelegem atunci de ce, atunci cînd ne vorbeşte despre cine sîntem (ca oameni sau ca români), elita recurge la un repertoriu stilistic inspirat din registrul secreţiilor: confruntată cu sîngele şi apa scurse din Coasta sfîntă pe Golgota, materii regeneratoare, elita se desfată în flegme şi fecale. În cadrul unei astfel de Weltanshauung, este inevitabil ca tradiţia să fie privită la rîndul ei drept o materie epuizată de substanţă – o dejecţie.

NOTE:

[1] Vezi Mihail Neamţu, „Moartea satului şi fericirea sexy la români”, Dilema veche, nr. 292 - 17 septembrie 2009 (http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=292&cmd=articol&id=11482).

[2] Despre mecanismul şi motivaţiile acestui proces, vezi Mircea Platon, „Destinul românesc şi mîntuirea mecanică”, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/10/destinul-romanesc-si-mantuirea-mecanica.html

[3] Vezi comentariile de aici: http://culianu.wordpress.com/2009/09/10/profesorul-gottfried-despre-conservatorism-nationalism-globalism-si-romania/#comment-4049 .

[4] http://nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1949/faulkner-speech.html