Firescul deconstrucţiei şi nefirescul bunului simţ

It takes a long time really to feel and understand things as they are; we learn to do so only gradually.

John Henry Newman

Orice descriere a deconstrucţiei se confruntă cu dificultatea încadrării ei: avem de-a face cu un curent al teoriei literare sau cu unul filozofic? Din „Corectitudinea politică: Deconstrucţie şi literatură”, o utilă şi binevenită prezentare critică a deconstrucţiei apărută în traducerea Irinei Bazon [1], aflăm că deconstrucţia este şi una, şi alta. Judecată însă în efectele ei, deconstrucţia pare să fie mai ales o teorie politică. În esenţă, deconstrucţia este o teorie generală despre real care aspiră la desfiinţarea (deconstrucţia) oricărei reprezentări veritabile a realului.

În privinţa raportării la real, cred că pot fi identificate patru situaţii. Pentru percepţia comună, realul este ceea ce se vede şi atît. Pentru mentalitatea ezoterică, „viaţa e în altă parte” („La vie est là, simple et tranquille”, departe de „lumea imbecilă”, ne spune Verlaine în poemul „Ils ont rampé” din Dans les limbes [2]). În viziunea creştină însă, realul este aici, începe de aici, este ascuns fără a fi invizibil. Realul aşteaptă încă, adăstînd ignorat în Potir precum Pruncul în iesle. În fine, cea de-a patra poziţie ar fi cea afirmată în deconstrucţionism, pentru care realul nu este nici aici, nici acolo, ci pur şi simplu nu există. Realul este un construct arbitrar, este un abuz de limbaj. Deconstrucţia este o sofistică răsturnată; spre deosebire de sofistica clasică, care dădea realitate ficţiunii prin magia retoricii, deconstrucţia goleşte realitatea de sens şi sensul de realitate. Limba încetează să mai fie un mijloc esenţial de acces la real, limitîndu-se la un exerciţiu de permanentă deconstrucţie-reconstrucţie desfăşurat într-o pură virtualitate lingvistică. Or, de vreme ce nu putem şti dacă există o realitate în afara limbii, urmează că orice încercare de a numi realitatea este ilicită, este o pretenţie sofistică. Astfel, sofiştii contemporani sînt cei care denunţă ca sofistică întreaga tradiţie a realismului metafizic de la Platon şi Aristotel încoace. [3]

Ce-i poate fi atunci opus unei teorii atît de complexe şi de subtile? În ce mă priveşte, consider că interesul actual pentru adaptările operelor clasice nu dovedeşte că acestea ar fi fost „salvate” de cultura populară în faţa invaziei barbariei deconstrucţioniste, aşa cum susţine Jamie McDonald, ci confirmă doar metafizica platoniciană. Întrucît literatura şi cinematografia reprezintă, în termeni platonicieni, o mediere de gradul doi a realităţii (spre deosebire de cea a criticii literare, care ar constitui una de gradul trei), omul se îndreaptă spre produsele culturii populare în mod firesc, nu pentru că ar fi sătul de teorie, ci pur şi simplu pentru că vede în ele mai „multă” realitate. Aceasta explică de ce, pentru a le putea deconstrui, teoria literară trebuie să devină ea însăşi literatură, să „joace” în acelaşi plan sau la aceeaşi „distanţă” de realitate. Codul lui da Vinci este o astfel de încercare de  „deconstrucţie” constrînsă să asume o deghizare artistică. Pe de altă parte, produsele culturii populare nu fac de cele mai multe ori decît să promoveze valoarea socială a acţiunilor individuale, solidaritatea şi memoria colectivă, celebrarea unei pure situaţii umane, dar care rămîne însă lipsită de orice sens transcendent.

Însă cel mai mult m-a surprins convingerea autorului că

„sfârşitul definitiv al deconstrucţiei va avea loc când următoarea generaţie de critici literari va înţelege că esenţa interpretării – a citi, a gândi, a analiza – se află în contradicţie cu scopurile filozofice ale deconstrucţiei. Cel care poate salva, la drept vorbind, intelectualitatea este omul firesc, călăuzit de al său bun-simţ. După cum proclamă bunul-simţ, cuvintele au cu adevărat sens, iar dacă deconstrucţia susţine contrariul, va fi exilată la marginile societăţii.” [4]

Nu sînt sigur că ne putem îngădui să fim chiar atît de optimişti. În primul rînd, fiindcă nu mai e de bun simţ să ai bun simţ (common sense). Mai precis, lucrurile de bun simţ nu prea mai sînt de la sine înţelese. Dispariţia simţului comun se explică pe de o parte prin atrofierea simţului bunului simţ, iar pe de alta prin mutaţia suferită de acesta sub agresiunea filozofiilor postmoderne, astfel încît consensul general asupra relativităţii tuturor valorilor şi, implicit, a opiniilor despre valori e cel care a ajuns astăzi o chestiune de bun simţ, adică de domeniul evidenţei.

În al doilea rînd, pentru că demersul deconstrucţionist a distrus încrederea în existenţa unei realităţi date. Dacă deconstrucţioniştii s-ar fi limitat să spună că este falsă credinţa într-un raport 1:1 între limbă şi realitate, nu ar fi spus nimic nou. Însă din această observaţie (de bun simţ), deconstrucţioniştii au dedus în mod fraudulos imposibilitatea limbii de a numi realitatea, o etapă necesară în proiectul lor de distrugere a convingerii că există nişte sensuri stabile, nişte temelii ale realului. Pentru deconstrucţionişti, nu poate exista nici un fel de raport, nici măcar unul aproximativ, între limbă şi realitate. Întrucît bunul simţ a căzut victimă acestui asalt, astăzi el pare lucrul cel mai straniu. De aceea, poate că salvarea gîndirii constă astăzi tocmai în semnalarea acestei stranietăţi a firescului. La „intelectualitate” (intelighenţia, în original) nu e nimic de salvat de vreme ce intelectul este singurul loc unde deconstrucţia poate opera; ea devine inoperantă de-abia pe tărîmul, devenit între timp de basm, al firescului restaurat.

De altfel, în ciuda încrederii sale în rezistenţa simţului comun, McDonald previne asupra dificultăţii acestei confruntări, avînd în vedere că deconstrucţia a fost preluată şi rafinată ideologic de noile generaţii de hibrizi intelectuali. În afară de această consolidare (prin preluare şi contaminare) a deconstrucţiei pe poziţiile dominante din mediul universitar, resursele pe care le avem la îndemînă pentru a ne împotrivi par că se subţiază de la o zi la alta. Este greu să (ne) regăsim firescul în stranietatea lui cîtă vreme acceptăm să ne  deplasăm de-a lungul aceluiaşi culoar prestabilit, un culoar ai cărui pereţi sînt acoperiţi de oglinzi  deformatoare, de bîlci. În timp ce peretele din stînga ne face să părem nişte uriaşi (în oglinda naţionaliştilor neocomunişti), cel din dreapta ne face să arătăm ca nişte pitici (în oglinda globaliştilor neoliberali). Iar tradiţiile kabaliste ale ortodoxiei spiritiste [5] nu ne pot ajuta să ieşim din acest culoar, ci doar să-l îndurăm mai uşor.

Deconstrucţia şi legiunea de curente postmoderne pe care le susţine constituie un fenomen radical atît prin noutate cît şi prin amploare. De aceea, el trebuie tratat cu aceeaşi seriozitate cu care el însuşi priveşte desfiinţarea tuturor premiselor (teologice, metafizice, etice, estetice, politice, literare, istorice, etc) care stau la temeiul culturii europene. Deconstrucţia este cu atît mai periculoasă cu cît unele din obiectivele ei, precum desfiinţarea opoziţiilor conceptuale, sînt împărtăşite de diverse curente filozofice şi teologice ca fenomenologia, respectiv Radical Orthodoxy. Indiferent că această abolire a opoziţiilor (precedată de refuzul distincţilor, care fie sînt ignorate cu totul, fie sînt amestecate de-a valma) se realizează prin mijloacele criminale ale ideologiilor radicale sau prin mijloacele „dialogice” ale ideologiilor „moderate”, ele constituie încercări similare de a oferi o alternativă, un pharmakon la vindecarea separării produsă de păcat, vindecare adusă lumii doar prin Jertfa Fiului şi care constituie temeiul împlinirii creaţiei. [6]

Este adevărat că nu este nevoie de oglinzile deformatoare pe care ni le întind măsluitorii istoriei pentru ca noi să părem diformi – sîntem diformi, ajungem groteşti adeseori şi sîntem principalii vinovaţi ai căderilor noastre. Însă labirintul de oglinzi – căci un alt mod de a deconstrui realitatea este acela de a o multiplica – în care rătăcim se face ţăndări la simpla arătare a unei icoane. [7] În măsura în care deconstrucţia este şi o teologie (chiar dacă o a-teologie), înfruntarea ei echivalează cu intrarea în labirintul de oglinzi cu o icoană în inimă, în minte, sau măcar în braţe.

Note:

[1] http://www.proiectul-arche.org/2009/11/traducere-jamie-mcdonald-corectitudinea.html . Întrucît în spaţiul românesc deconstrucţia şi filozofiile postmoderne sînt fie concediate cu un surîs superior, fie îmbrăţişate cu disperarea înecatului, iniţiativa Irinei Bazon este cu atît mai meritorie cu cît a ales o analiză pertinentă a fenomenului. În plus, notele traducătoarei completează în mod fericit textul tradus, lămurind aspecte esenţiale ale deconstrucţiei.

[2] Vezi sensul particular căpătat de acest refren în interpretarea lui Andrei Pleşu şi entuziasmul cu care a fost el receptat în mediul conservator ortodox: http://c-tarziu.blogspot.com/2009/10/sus-inima.html

[3] Pentru deconstrucţie ca instrument politic, vezi legătura dintre auto-referenţialitatea limbii (în interpretarea postmodernă) şi auto-reprezentativitatea statului capitalist modern la Mircea Platon, „Distributismul şi statul reprezentativ” în A Treia Forţă. Economia libertăţii: Renaşterea României profunde, John C. Medaille, Ovidiu Hurduzeu (eds.), Logos, 2009, p. 161-179. Pentru stratagemele prin care s-a reuşit anularea distincţiei dintre real şi fals, vezi  Thomas F. Bertonneau, “Naming Things by their Right Names” (http://www.brusselsjournal.com/node/3739).

[4] În original: „But the real death knell for deconstruction will sound when the next generation of literary critics realizes that the very nature of what it does – read, think, analyze – is antithetical to deconstruction’s philosophical goals. The reliable savior of the intelligentsia is the common man and his common sense. Common sense dictates that words do mean things, and as deconstruction posits otherwise it will be relegated to the margins of society. Sadly, its effects will linger on – it has given a sense of validity to cultural criticism and established a marketplace for its ideas.” Antoine Compagnon a dezvoltat această posibilitate în  Demonul teoriei (Echinox, 2007).

[5] http://razvan-codrescu.blogspot.com/2009/11/intre-teologie-si-gnoza.html În privinţa lipsei de orizont real a ortodoxiei guenoniste, vezi această consemnare:

„Bucureşti, ianuarie 1958

La un colţ dau de Mihail Avramescu. E în civil, complet ras, fără pălărie, poartă o scurtă şi un pulover cu guler rulat. Pe faţa de culoare cenuşie i se citeşte amărăciunea: soţia a obţinut divorţul, nu mai are parohie, e sărac, descumpănit, compromis.

Cred că aşteaptă pe cineva, oricum mă reţine şi-mi spune că orice ar fi şi s-ar întîmpla, rămîne ortodox pînă la sfîrşit. Apoi mă ia de braţ şi însoţindu-mă îmi face o profesiune de credinţă guenonistă.” N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 344. Cred că cel mai bun antidot pentru creştinismul gnostic este cel formulat de părintele Sofronie Saharov, şi anume, un creştinism dogmatic, bisericesc şi ascetic.

Arhimandritul Sofronie Saharov, „Despre conştiinţa dogmatică dreptslăvitoare”

http://laurentiudumitru.ro/blog/2008/06/12/despre-constiinta-dogmatica-ortodoxa-arhim-sofronie-saharov/

[6] Vezi Kevin J. Vanhoozer, Is There a Meaning in This Text? Zondervan, Grand Rapids, 1988,  nota 45, pp. 91-92.

[7] „Trăiţi cu o icoană în faţa ochilor minţii. Nu doar ca orizont hermeneutic, sau contrapunct teologico-estetic, nu doar ca disciplină a rugăciunii şi nu ca şi îmbrobodire conformistă, ci ca prezenţă care nu îngăduie «urâciunea pustiirii»…” Mircea Platon, „Trăiţi cu o icoană în faţa ochilor minţii”. Interviu acordat lui Silviu Man http://www.rostonline.org/rost/iun2008/mircea-platon.shtml.