Ortodoxia de plastic

Recent, am primit un email de la domnul Paul Curcă prin care eram invitat la lectura unui text întitulat „Credinţa mecanică sau viaţa creştină ca simulacru” [1], cu precizarea că pot posta eventualul meu comentariu la finalul articolului domniei sale. Îi mulţumesc domnului Curcă pentru semnalare şi mă bucur că îmi oferă posibilitatea de a-mi exprima punctul de vedere. Dar pentru că, spre deosebire de cel (sau cei) care administrează site-ul „Război întru Cuvânt”, pentru care anonimatul pare potrivit, conform cu învăţătura ortodoxă şi folositor sufleteşte, certitudinea că există o legătură esenţială între ortodoxie şi natura personală a omului mă determină să îmi public comentariul pe propriul meu blog.

Acestea fiind zise, trec acum la comentariul promis, observînd mai întîi că viaţa duhovnicească chiar începe printr-o imitare, printr-o copiere. Nu-i nimic rău în asta. Rău e, după cum dl. Curcă a arătat cu claritate, atunci cînd credem că această imitaţie coincide cu realitatea imitată. Că viaţa creştină s-ar reduce de fapt la acele aspecte exterioare cu care ne grăbim să ne mîndrim cu timp şi fără timp, ignorînd faptul că o copie, oricît de fidelă ar fi originalului, rămîne o copie. Exista însă riscul, la fel de mare şi care nu mi se pare subliniat îndeajuns de dl. Curcă, de a crede că, într-un fel, a declara că viaţa mea este o copie şi nu un original mi-ar reduce din vină. Iar vina e că, la drept vorbind, mă mulţumesc cu copia. Şi ajung să mă mulţumesc cu copia fiindcă m-am mulţumit cu icoana, uitînd că şi icoana este o copie, o re-prezentare. În această situaţie, creştinului ortodox ar trebui să i se amintească faptul că icoana nu înlocuieşte prezenţa celui reprezentat, ci slujeşte aducerii credinciosului în această prezenţă. Şi îl pune în această prezenţă pentru a-l preface într-o prezenţă – într-o persoană. Acest proces este anulat atunci cînd percepem icoana drept un înlocuitor. Această raportare la icoană este cea care o deformează în mod esenţial, şi aşa se explică şi succesul producerii copiilor litografiate. Din momentul în care vedem în icoană un înlocuitor, o dublură, nu mai contează dacă este sau nu „autentică”. Odată ajunsă înlocuitor, icoana continuă să se degradeze pînă la stadiul de simulacru (pe care-l atinge indiferent că este vorba despre o litografie sau o icoană veritabilă). Iar esenţa simulacrului este aceea că nu mai are nici o legătură cu realitatea, că nu mai reprezintă pe nimeni şi nimic. Simulacrul este autonom. De aceea, atunci cînd icoana, sau textele biblice, sînt percepute drept înlocuitori ai lui Dumnezeu sau ale persoanelor sfinte, ele sfîrşesc invariabil ca idoli.

Dacă lucrurile stau aşa, înseamnă că nu e destul să adăugăm pe cópii mesaje de avertizare de genul „acest produs vă poate sărăci viaţa duhovnicească”. Desigur, aceasta este o recunoaştere necesară, fără de care nu putem pune un început bun. Însă ea poate fi tot aşa de uşor compromisă în măsura în care ne face să credem că viaţa noastră duhovnicească va deveni mai autentică prin simplul fapt al recunoaşterii superficialităţii ei. În fapt, viaţa mea rămîne un simulacru cîtă vreme denuţarea ipocriziei mele nu este urmată de lepădarea de ea, cîtă vreme continui să ignor scara-cruce pe care am fost pus prin Taina Botezului. Or, ce se poate vedea din comentariile postate pe site-ul „Război întru Cuvânt” (una din principalele manufacturi româneşti de ortodoxie litografiată) la articolul dlui Curcă, este că autorii lor continuă să se complacă în aceeaşi stare sentimentaloidă, auto-compătimitoare, în care i-a găsit textul respectiv. Nu devin  automat smerit declarînd că sînt mîndru, nu devin neapărat autentic declarînd că sînt ipocrit. Dimpotrivă, efectul poate fi unul opus: mîndria mea poate deveni mai perversă, iar lipsa mea de autenticitate mai subtilă. Cu atît mai puţin mă interesează autenticitatea atunci cînd aştept comentarii la textul meu despre inautenticitate. [2] Comentatori şi autori deopotrivă, nu ne interesează decît un singur lucru: să ni se acorde puţină atenţie, să simţim că contăm pentru cineva, pentru oricine, că nu sîntem chiar nişte nimeni. Şi astfel ne mulţumi cu atît de puţin, luînd din creştinism doar ce ni se pare potrivit pentru noi, pentru măsurile noastre, fără să ne mai gîndim la măsura la care Hristos vrea să ajungem. Ne mulţumim să fim nişte oameni de plastic.

Ortodoxia de plastic este cea care îşi imaginează că se poate ajunge în Împărăţie ocolind Golgota. Desigur, toate confesiunile creştine cunosc forme specifice ale acestei distorsiuni evazioniste; în cazul ortodoxiei, ea circulă sub forma nădejdii tacite că Judecata de Apoi s-ar reduce la prezentarea unei icoane, de orice fel ar fi ea, pe lemn, pe sticlă ori litografiată. Că în Împărăţie se intră pe bază de card. Ceea ce nu înseamnă că putem intra în Împărăţie fără icoană. Dar numai în măsura în care ne-am lăsat prefăcuţi de adevărul ei, şi anume, că Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu.

NOTE:

[1] http://www.razbointrucuvant.ro/2009/12/05/credinta-mecanica-sau-viata-crestina-ca-simulacru-de-paul-curca/

[2] Aşteptare cu atît mai contradictorie cu cît vine din partea cuiva care condamnă retorica teologică în numele străpungerii inimii. Nu este exclus însă ca această contradicţie să îndeplinească un rol pur didactic, dl. Curcă dorind probabil să ilustreze astfel iluzia nutrită de cei care cred că „dacă păstrează … cuvintele adevărului, păstrează şi adevărul pe care ele îl poartă.”