Mircea Platon: Autopsia unor alegeri

Autopsia unor alegeri

de Mircea Platon

1. România îngenuncheată

Presa internaţională a scris, în ultima săptămână, despre violenta campanie electorală care a agitat “cea mai coruptă/săracă ţară din Europa”, România. Din păcate, comentatorii internaţionali nu analizează legătura dintre corupţia vieţii publice româneşti şi violenţa campaniei electorale. Dacă recentele alegeri ar fi adus la putere partidele unor Corneliu Vadim Tudor sau George Becali, atunci probabil că s-ar fi vorbit, previzibil, de legătura dintre criza economică şi „recrudescenţa extremei drepte” şi deci a „violenţei”. Iar românilor li s-ar fi prescris şi mai multă vaselină corporat-globalistă împotriva „cancerului rasist”. Dar cum criza economică nu a dus din fericire la recrudescenţa extremistă cu pricina, ci la victoria chinuită a unui preşedinte neoliberal susţinut de Bruxelles, [1] sursele violenţei electorale rămân un mister pentru analiştii occidentali şi chiar pentru unii comentatori români, care se mulţumesc doar să deplângă josnicia întregii campanii electorale şi să condamne hăituirea mediatică a Preşedintelui Băsescu şi a oamenilor lui.

E adevărat că oligopolul mediatic exercitat de triada Vântu-Voiculescu-Patriciu, aflaţi în conflict deschis cu Preşedintele Băsescu, a jucat un rol important în manipularea şi înveninarea campaniei electorale. E adevărat că „mogulii” şi-au făcut averile într-un mod care nu suportă lumina zilei. E adevărat că „exerciţiul” democratic românesc e la nivel, preşcolar, de bastonaşe (pe spinarea omului cinstit) şi cârligaşe(în buza electorului naiv). E adevărat că „vechile structuri” sunt încă la putere în România. E adevărat că trebuie să scăpăm de ele. Singurul lucru neclar e însă dacă Preşedintele Băsescu şi oamenii lui sunt parte a soluţiei sau parte a problemei.

După părerea mea, Preşedintele Băsescu şi oamenii lui sunt parte a problemei. Violenţa încleştării dintre Preşedintele Băsescu şi „mogulii PDSR” mi-a adus aminte de sălbăticia confruntărilor dintre troţkişti şi stalinişti, sau dintre socialiştii şi comuniştii francezi. Singurul mod în care poate fi explicată şi înţeleasă această violenţă e ca o ceartă în familie, în familia stângii româneşti în cazul nostru. Bătălia dintre minigarhii intelectuali ai Preşedintelui Băsescu şi oligarhii economici ai PDSR-ului nu e o bătălie între o variantă de modernizare şi una de stagnare a României, aşa cum a prezentat-o Preşedintele Băsescu. Nu e nici bătălia dintre două versiuni de modernizare: una liberal-conservatoare şi cealaltă socialistă. Ambele tabere sunt, cu nesemnificative excepţii, dedicate globalizării, secularizării sau instrumentalizării religiei în favoarea ingineriilor sociale, pierderii suveranităţii României în favoarea U.E. şi revoluţiei democratice globale. Ambele tabere, când au avut ocazia, au „privatizat” România cu mari pierderi pentru ţară şi cu bun profit pentru ele însele. Fiecărui oligarh PDSR îi corespunde un oligarh PDL. Fiecărei minciuni iliesciene (de genul: „Nu ne vindem ţara!”) îi corespunde o minciună băsesciană (de genul: „Voi susţine micii întreprinzători”). Jaful corporat, fie că e românesc, fie că e străin, e acelaşi, şi e straniu ca nişte neoliberali dedicaţi susţinerii multinaţionalelor occidentale corupte să fie atât de înverşunaţi împotriva corporaţiilor româneşti corupte. Lupta stângii iliesciene împotriva dreptei conservatoare în anii ’90 a fost amplificată de lupta falsei drepte băsesciene împotriva unei a treia forţe conservatoare în anii 2000. Şi oamenii lui Iliescu şi oamenii lui Băsescu au sabotat şi hăituit dreapta conservatoare sub acuzaţia de „legionarism”. [2]

Minigarhii intelectuali ai Preşedintelui Băsescu au fost ani de zile pe statele de plată ale mogulilor Patriciu-Vântu-Voiculescu. Impertinenţei activiştilor PDSR îi corespunde sfruntarea „elitei” PD-L. [3] Minciunilor populiste PDSR-iste îi corespund aburelile elitiste PDL-iste. [4] Unii te înjură securist, ceilalţi se oţărăsc la tine în franceză de Bruxelles. Unii te fac „haimana” sau „golan”, ceilalţi îţi spun, mai rafinat, că eşti „scelerat” (Mircea Mihăieş despre Crin Antonescu), că ai „inima ca un cur”, că poporul român e un popor de psihopaţi fascişti, şi că România profundă e populată doar de beţivi, manelişti şi violatori. [5] Unii te înghiontesc cu patul puştii către locul execuţiei, ceilalţi te duc de nas către groapa comună. E, în toate, un amalgam de modalităţi şi intensităţi ale dispreţului securist/nomenclaturist pentru poporul român. Popor care trebuie folosit şi care e „bun” doar atunci când îşi legitimează prin vot jecmănitorii, aşa cum o demonstrează recentul entuziasm populist al unui Vladimir Tismăneanu. [6] E bătălia dintre două mafii care doresc să controleze beneficiile „modernizării” României. În absenţa unei economii care să mai poată fi privatizate, politica a rămas modul preferat al mafiilor româneşti de a socializa pierderile şi de a privatiza profiturile. De a profita de pe urma nimicniciei unei Românii în genunchi.

În esenţă, Preşedintele Băsescu a câştigat o victorie îndoielnică pentru că a jucat, ca şi adversarul, cu cărţi măsluite. Fârtaţii Preşedintelui au fost la fel de mincinoşi ca şi nefârtaţii lui. Minciuna Preşedintelui a mers umăr la umăr cu minciuna Opoziţiei. Impostura anticomunistă a Preşedintelui a fost balansată de impostura Capitalistă (Democratic/Parlamentară) a Opoziţiei. Preşedintele Băsescu a făcut apel la „popor”. Care popor? Cel plecat, cel „legionar” sau cel intrat prea repede în pământ? Care popor? Cel descris de ambasadorul Teodor Baconsky, cu doar câteva zile înainte de victoria lui Traian Băsescu, drept: „O populaţie dominată de resentiment, complexe obscure, neseriozitate, dezbinare, instabilitate emoţională şi distorsiuni cognitive”? [7] Într-o ţară îmbătrânită prematur de ultravioletele globalizării, la care elitele noastre se bronzează artificial, într-o ţară în care, în curând, numărul parlamentarilor s-ar putea să-l depăşească pe cel al populaţiei sub 18 ani, într-o ţară pe cale de a deveni doar un ţinut, Preşedintele face apel la „popor”.

Pentru că să poţi face apel la popor ca la o instanţă supremă trebuie să tratezi poporul ca pe o instanţă supremă. Nu poţi să asmuţi asupra lui o armată de arendaşi care să-l mintă, să-l insulte, să-l vândă, să-l prostitueze, să-l drogheze, să-l bată şi să-l mulgă pentru ca apoi să vii, senin, să faci apel la popor. Când faci apel la o curte superioară de justiţie faci apel la nişte magistraţi inamovibili. Or, au proclamat Preşedintele Băsescu şi oamenii lui inamovibilitatea poporului român? Pot cei care tratează poporul român ca pe un bun fungibil şi perisabil să facă apel la poporul român? Pot cei care batjocoresc chipul lui Hristos în sufletul poporul român să se roage apoi în faţa acelei icoane? Poate un popor să facă „minuni” dacă nu jertfeşti ceva pentru el, pentru chipul lui Hristos din el? Dacă nu te lepezi de Satana pentru el? Poţi să te faci frate cu dracul ca să treci puntea, dar acea punte nu duce la Dumnezeu. Ci la altă punte, peste alt abis, şi la alt abis fără nici o punte. Elitele politice şi intelectuale româneşti şi-au petrecut ultimii douăzeci de ani tot trecând punţi, când tot ce le-ar fi trebuit ca să iasă din labirint ar fi fost o scară. Dar verticalitatea obligă, şi elitele româneşti sunt fericitele posesoare ale unei nobleţi care nu obligă la nimic.

După ce au petrecut ani buni făcând elogiul „moderaţiei” şi atacând „radicalii” [8] şi „rigiditatea” unui Corneliu Coposu care, în viziunea ideologului-şef al taberei Preşedintelui Băsescu, a refuzat „concilierea” cu FSN-ul lui Ion Iliescu, minigarhii intelectuali ai Preşedintelui au descoperit, pe ultima sută de metri, deliciile „talibanismului anticomunist” (apud Zoe Petre). Aceeaşi oameni care au atacat pieziş fermitatea cu care „radicalii” ortodocşi au respins instrumentalizarea politică a Sfintei Împărtăşanii în „cazul Corneanu” s-au dedat acum la insulte grosolane în beneficiul Preşedintelui Băsescu. [9] Se vede treaba că „moderaţia” în slujba lui Hristos merge mână în mână cu „fermitatea” în solda Preşedintelui Băsescu atunci când trăieşti pe seama lui Hristos pentru Preşedintele Băsescu. Dar şi „moderaţia” şi „radicalismul” oamenilor Preşedintelui sunt false. Şi dacă înţelegem acest lucru vom înţelege şi de ce violenţa campaniei electorale e un simptom al României îngenuncheate. Şi vom înţelege şi că România e îngenuncheată pentru că elitele care ne conduc – oligarhii economici, baronii politici şi minigarhii intelectuali – falsifică, bruiază şi manipulează legătura poporului român cu propria lui realitate.

2. România renăscută?

Resuscitat, în contextul războaielor religioase din secolul al XVII-lea, idealul „moderaţiei” era opus celui al „entuziastului” puritan, al „fanaticului” care nu vede realitatea. Ca atare, moderaţia nu e în principal o chestiune de ton – ponderat –, de algoritm politic sau de compromis moral. Moderaţia presupune în primul rând fidelitatea reprezentării realităţii, pe care fanatismul o neagă. Principalul defect al fanaticului nu e acela că ridică vocea, ci că pierde din vedere realitatea, că nu se raportează la ceea ce există. Opusul moderatului nu e doar fanaticul, ci şi impostorul. Oricine falsifică realitatea, de bună-credinţă (fanaticul) sau din spirit mercenar (impostorul), e un om opus moderaţiei pentru că nu are o relaţie normală cu realitatea, pentru că nu reprezintă corect realitatea. Ca atare, deţinutul politic aflat sub tortură care strigă, cu ultimele puteri, că „unu şi cu unu fac doi” e adevăratul moderat, şi nu bruta securistă care îi repetă, cu voce ponderată şi cruzime manierată, că „unu şi cu unu fac trei”.

Moderaţia nu înseamnă veşnica disponibilitate de a negocia adevărul. Pentru că asta ar însemna să ne credem stăpânii adevărului. Moderaţia înseamnă a mărturisi adevărul. Moderaţia depinde de capacitatea de a recunoaşte adevărul şi de a lăsa moştenire obişnuinţa lui. Dacă acceptăm că moderaţia presupune în primul rând a nu lăsa fanatismul sau impostura să îţi tulbure modul de a te raporta corect la realitate, atunci acceptăm că, silit să se confrunte cu falsificarea realităţii şi a modurilor ei de reprezentare, moderatul va deveni ferm sau radical. Moderat e orice om normal, adică orice om care tinde către bine prin adevăr. Moderatul ferm e conservatorul, adică orice om care încearcă în mod conştient să apere realitatea şi reprezentarea ei fidelă.

Dar atunci când moderaţia înseamnă doar a adopta poziţia de mijloc în orice situaţie, a te fofila oportunist, a minţi timid, a căuta să te descurci şi să te ai bine cu toţi, atunci moderaţia devine echivalentul abilităţii de a discerne minciuna profitabilă. Şi fermitatea cu care e înmulţită această „moderaţie” rezultă în sfruntare. „Radicalismul anticomunist” al Preşedintelui Băsescu, clădit pe falsificări iniţiale şi pe oportunisme de parcurs, [10] nu a fost decât o sfruntare ideologică: adică o minciună proptită de entuziasm mercenar.

Ceea ce au pierdut din vedere Preşedintele Băsescu şi oamenii lui e că radicalismul anticomunist, condamnarea comunismului adică, e parte a luptei pentru adevăr în viaţa publică românească. Condamnarea comunismului e o subspecie a luptei pentru adevăr. Condamnarea comunismului nu are deci nicio valoare dacă e instrumentalizată în folosul minciunii de partid şi de stat. E doar compromisă. Condamnarea comunismului nu scuză turpitudinea morală şi necinstea intelectuală a unor elite politice şi intelectuale care au transformat suferinţa părinţilor şi bunicilor noştri în jeton de jucat la ruleta politicii în speranţa că, pe baza lui, pot câştiga un nou mandat, o nouă amantă, o nouă sinecură, un nou jacuzzi.

Condamnarea comunismului nu are valoare decât dacă e făcută ca reprezentare corectă a realităţii româneşti, adică şi a istoriei româneşti. Pentru că realitatea e văzută şi nevăzută. Realitatea omului e şi trup şi suflet. Şi suferinţă, şi speranţă. Şi trecut, şi viitor. Şi mizerie, şi potenţial. Or, preşedintele Băsescu şi oamenii lui s-au făcut vinovaţi, ca şi mogulii PDSR, de falsificarea realităţii văzute. Mogulii, de exemplu, au exagerat până la caricatură defectele preşedintelui Băsescu. Pe de altă parte, elita preşedintelui Băsescu a redus la caricatură istoria poporului român. [11]

Dar, mai presus de orice, oamenii preşedintelui Băsescu s-au făcut vinovaţi de pervertirea şi falsificarea realităţii nevăzute a acestui popor, de destrămarea cinică a sufletului lui, de instrumentalizarea creştinismului, de batjocorirea reperelor, de compromiterea sistemului imunitar al românilor. Dacă Iliescu ne-a vrut sovietici gorbaciovişti, elitele Preşedintelui ne-au vrut ba „scoţieni reformaţi”, ba umanişti spinozişti, ba cosmopoliţi fără ţară, ba ecumenici fără Biserică, ba mistici sufişti, orice, numai români ortodocşi nu. Până şi condamnarea comunismului s-a transformat tot într-un prilej sectar de culpabilizare a poporului român şi a Bisericii Ortodoxe. Adică până şi condamnarea comunismului s-a făcut nu din perspectiva noastră, ci din perspectiva unor vlăstare ale călăilor acestui popor. Condamnarea comunismului a devenit doar un nou prilej de reeducare: se condamnă selectiv şi se deconspiră pe alese. Care e deci realitatea şi adecvarea la realitate? Unde e reprezentarea fidelă a realităţii, şi deci moderaţia, în opera „echipei Băsescu”? [12]

Filosofia politică a nomenclaturii comuniste şi metacomuniste româneşti pare a o copia pe cea a lui Bertold Brecht, care după înăbuşirea violentă a revoltei est-germane în 1953 se întreba cinic: „Nu ar fi oare mai uşor dacă guvernul ar putea să dizolve poporul şi să aleagă altul?” Cum se poate construi ceva fără a ţine cont de realitatea acestui popor? Şi cum se poate construi ceva cu oameni care, atunci când le vorbeşti de potenţialul acestui popor, îţi vorbesc rânjind doar de mizeria lui. De ce am crede ce vrea să ne facă să credem torţionarul care, după ce ne bate, ne pune o oglindă în faţă şi ne spune că nu suntem decât ceea ce vedem: un boţ de carne tumefiată şi sângerândă. Noi, ca persoane şi ca neam, nu suntem doar ce ne fac călăii noştri să fim. Nu suntem nici măcar doar ceea ce ne-a făcut indolenţa noastră să fim. Şi asta pentru că, dincolo de nimicnicia şi de indolenţa noastră, suntem liberi. Suntem, ca oameni şi ca neam, ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu să fim. Dar trebuie să reînvăţăm cine suntem. Trebuie să nu mai lăsăm maeştrii păpuşari să ne reducă realitatea istorică la un teatru al memoriei, şi nici identitatea la un număr al extragerii loto globale.

Avem acum şansa edificării unui discurs alternativ conservator serios şi credibil. Fără păpuşari. Fără aviatori ideologici. Fără oameni compromişi. Actualele partide politice şi-au epuizat rezerva de cadre şi de găselniţe. Unii, şi mă gândesc aici la susţinătorii Preşedintelui Băsescu, şi-au terminat cariera politică înainte de a o începe. Nu peste mult timp vor înţelege şi ei acest lucru. Românii pe care i-am întâlnit în ultimii ani în cursul peregrinărilor mele prin ţară m-au întrebat mereu de „soluţii”. Soluţia, ca şi moderaţia, depinde de adecvarea noastră la realitate. La noi înşine. Să nu ne mai uităm la cei care ne spun să fim ca ei sau ca alţii (chinezi, scoţieni, nemţi, americani, globali). Să luăm exemplu de la cei care ne învaţă cum să fim noi înşine. [13] Să clădim oaze de luciditate. Învăţând cum să fim noi înşine vom învăţa să discernem şi cine sunt ceilalţi: cine e „adevărat” şi cine nu. Soluţia există. Dar trebuie să învăţăm să o vedem. Soluţia are de a face cu realitatea vieţii româneşti.

Trebuie doar să răspundem onest, fără cinism elitist sau şovinism conspiraţionist, fără entuziasme sau descurajări conjuncturale, la trei întrebări: Cine suntem? Ce vrem să facem? Ce suntem dispuşi să sacrificăm pentru a construi ceva? Până acum am văzut la conducerea României doar oameni servil interesaţi de cine sunt şi de ce vor alţii. Oameni gata la orice câştig. Nu am văzut încă oameni liberi. Şi nu i-am văzut pentru că nu ştim să-i vedem.

NOTE:

[1] Vezi Dragoş Paul Aligică, „Campania Geoană: culisele internaţionale”, Revista 22 (9 decembrie 2009; http://www.revista22.ro/campania-geoana-culisele-internationale-7272.html)

[2] Vezi atacul lui Horia-Roman Patapievici, în „Radicalism şi critică pauşală”, Idei în dialog (februarie 2008; http://www.ideiindialog.ro/articol_284/radicalism_si_critica_pausala.html). Vezi şi Mircea Platon, „Comisarul Tismăneanu se întoarce” şi „Despre dreapta românească” (http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=12668)

[3] Vezi cazul lui Teodor Baconsky, teologul creştin şi ambasador al României care în articolele sale amestecă dispreţul faţă de poporul român cu entuziasmul pentru o elită amorală şi mincinoasă. Vezi articolele: „Despre noi, laolaltă” (Dilema veche, 3 decembrie 2009; http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=303&cmd=articol&id=11995); „Acţiunea indirectă” (Dilema veche, 22 octombrie 2009; http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=297&cmd=articol&id=11707); „Titanic vals” (Cotidianul, 26 iunie 2008, http://www.cotidianul.ro/titanic_vals-49883.html). Pentru rezultatele concrete ale acestui machiavelism vezi cazul eseistei conservatoare şi specialistei în filosofie politică Chantal Delsol, pe care obişnuitele manevre ale elitei Preşedintelui Băsescu grupate într-un Institut de Studii Populare, din al cărui colegiu fac parte şi „machiavelienii” Baconsky şi Tismăneanu, au determinat-o să-şi dea demisia din colegiul de conducere al respectivului institut şi să protesteze public împotriva manipulării samavolnice a numelui domniei-sale. Vezi Observator cultural din 29 octombrie şi 12 noiembrie 2009 (http://www.observatorcultural.ro/Mesaj-Chantal-Delsol*articleID_22701-articles_details.html ; http://www.observatorcultural.ro/Precizari-suplimentare*articleID_22741-articles_details.html).

[4] Vezi exemplele pe care le dau autorii în Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: Îndemn la normalitate, Bucureşti, Ed. Predania, 2009.  

[5] Vezi cazurile discutate în Mircea Platon, „Balanţa” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/search/label/Mircea%20Platon) şi „Destinul românesc şi mântuirea mecanică” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/10/destinul-romanesc-si-mantuirea-mecanica.html). Vezi şi Gheorghe Fedorovici, „Satul românesc de la demolare la deconstrucţie” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/10/satul-romanesc-de-la-demolare-la.html)

[6] Vezi Vladimir Tismăneanu, „’We the People’: Alegerile prezidenţiale şi suveranitatea poporului”, Evenimentul Zilei  (9 decembrie 2009; http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/879087/SENATUL-EVZ-We-the-People-Alegerile-prezidentiale-si-suveranitatea-poporului/).

[7] Vezi Dilema veche, 3 decembrie 2009, (http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=303&cmd=articol&id=11995).

[8] Vezi discuţia atacurilor lui Vladimir Tismăneanu la adresa „rigidităţii” anticomuniste a lui Corneliu Coposu în Mircea Platon, „O fantomă bântuie România: Vladimir Tismăneanu” (http://culianu.wordpress.com/2009/08/09/o-fantoma-care-bantuie-romania-vladimir-tismaneanu-mircea-platon/) .

[9] Vezi cazul lui Mihail Neamţu, care scria, descalificant, după alianţa dintre Mircea Geoană şi Crin Antonescu despre cum „Un oarecare agramat, sprijinit si „garantat” de un oligofren, aspiră la demnitatea prezidenţială” (http://grupareaaproape.wordpress.com/2009/11/26/nervii-domnului-patriciu-stupid-people-si-televiziunea-tribunal-mihail-neamtu/).

[10] Vezi, pe lângă articolele semnate de Gheorghe Fedorovici, şi articolele semnate de Zoe Petre, Alina Mungiu, Carmen Muşat, Dorin Tudoran şi Liviu Cangeopol. Dincolo de orientările ideologice divergente, analizele de mai sus se întâlnesc în evidenţierea incoerenţelor şi duplicităţilor agendei anticomuniste a Preşedintelui Băsescu şi a oamenilor lui.

[11] Vezi Traian Ungureanu, Încotro duce istoria României, Bucureşti, Humanitas, 2008. Vezi, pentru teze similare celor ale lui TRU, conferinţa lui Horia-Roman Patapievici, „Anatomia unei catastrofe”, discutată în Mircea Platon, „Libertatea istoriei şi istoria libertăţii”, A treia forţă: România profundă, Bucureşti, Ed. Logos, 2008, 271-281.

[12] Vezi de exemplu Valeriu Stoica, Dragoş Paul Aligică, Reconstrucţia dreptei, Bucureşti, Humanitas, 2008  Aligică/Stoica. Cartea propune o „filosofie” liberal-conservatoare care repetă fidel toate clişeele neoliberalismului falimentar anglo-saxon şi care nu are nimic de spus despre ce se poate construi bazat pe realitatea românească. Vezi şi foarte pertinentele comentarii şi obiecţiuni ale lui Ovidiu Hurduzeu, al cărui articol a fost cenzurat de partizanii Preşedintelui Băsescu, aici: http://culianu.wordpress.com/2009/09/11/ovidiu-hurduzeu-despre-conservatorismul-schimbarii-valeriu-stoica/.

[13] Vezi spre exemplu articolul lui John C. Medaille, http://distributism.blogspot.com/2009/12/burn-vineyard.html. Vezi şi A Treia Forţă. Economia libertăţii: Renaşterea României profunde, John C. Medaille, Ovidiu Hurduzeu (eds.), Logos, 2009. Comparaţi opinia despre România a unor străini care nu trăiesc de pe seama degradării României cu opiniile neo-nomenclaturiştilor  noştri.