Mircea Platon: Mogulii şi bubulii

Mogulii şi bubulii

În 1927, T. S. Eliot scria în The Criterion (vol. VI, nr. 1, p. 69-73), referindu-se la The Outline of Sanity a lui G. K. Chesterton şi la The Servile State a lui Hillaire Belloc, că: “Nu poţi să nu simpatizezi din plin cu evanghelia distributistă a lui Belloc şi Chesterton. E o idee fertilă.” Şi totuşi, continua Eliot pe baza lucrărilor economistului J. A. Hobson, soluţia propusă de Chesterton şi de Belloc nu ar fi valabilă pentru că:

„«Relele» capitalismului nu provin în primul rând din concentrarea proprietăţii, şi deci nu pot fi combătute prin sporirea numărului de mici proprietari. Din contra, multiplicarea micilor acţionari dă mai multă putere pe mâna directorilor care au competenţa tehnică necesară; difuzarea proprietăţii atrage după sine difuzarea responsabilităţii. «Capitalistul» e directorul sau managerul; nu contează dacă acţiunile unei bănci sau ale unei mari industrii sunt deţinute de un milion de preoţi pensionari, de băcani sau de văduve.”

Eliot avea perfectă dreptate, doar că ceea ce combătea el nu era distributismul, ci capitalismul financiar şi genul de privatizare a economiei care s-a desfăşurat şi în România, după 1989, prin aşa-zisa „cuponiadă”. Distributismul nu înseamnă distribuirea de acţiuni, ci încurajarea micilor proprietari-producători. Distributiştii se opun tocmai transformării proprietăţii reale în acţiuni a căror unică valoare e preţul şi care au ca rezultat „evaporarea” (Schumpeter) substanţei proprietăţii:

„Formele de proprietate absentă, dematerializată şi defuncţionalizată nu impun şi nu cer angajarea morală pe care o cer formele de proprietate vitală. Ele duc, în cele din urmă, la faptul că nimeni nu se mai simte responsabil pentru nimic – nimeni dinlăuntrul şi nimeni din afara marilor corporaţii” (Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism, and Democracy  (1942), New York, Harper, 1975, p. 142).

Dacă prin capitalism înţelegem piaţa liberă a muncii şi a produselor, atunci distributismul e capitalist. Dacă prin capitalism înţelegem cultura consumului, oligopolurile, proliferarea unei economii bazate pe speculaţii financiare şi pe tranzacţii de acţiuni, pe proprietatea teleghidată bursier, pe privatizarea profiturilor şi socializarea pierderilor operate de marile corporaţii trăind în simbioză cu statul, atunci distributismul nu e capitalist. Dar în societatea capitalismului global-financiar de azi primul tip de capitalism, ideal, nu există decât pentru a învălui manevrele oligarhiilor care profită de pe urma celui de al doilea tip de „capitalism”, real.

În esenţă: conivenţa vinovată dintre corporaţii şi stat e acoperită ideologic de un discurs care prevede minimalizarea rolului statului în economie. Ceea ce se întâmplă în realitate nu e dispariţia statului, ci doar blocarea discursivă a posibilităţii intervenţiei statului în scopul apărării justiţiei sociale. Departe de a dispărea, statul rămâne să acţioneze doar în interesul corporaţiilor, nu şi în cel al cetăţeanului. Eliminat la nivel discursiv-teoretic de „economia politică” neoliberală, statul supravieţuieşte însă la nivel concret-pragmatic, ţâşnind în apărarea marilor corporaţii şi a marilor mafii ori de câte ori e nevoie. Ca şi dracul, statul (post)modern a prosperat prefăcându-se că, în teorie, nu există.

Dar dacă neoliberalismul are la bază, după cum pretind neoconservatorii, o anumită antropologie bazată pe „păcatul originar”, atunci trebuie să admită şi necesitatea existenţei, şi deci legitimitatea, statului. Dacă, din cauza păcatului, oamenii „nu sunt îngeri”, atunci au nevoie, pentru a funcţiona, de un anumit sistem regulator. Cel puţin aşa a funcţionat, istoric, paradigma creştină (neo)augustiniană şi (neo)patristică. Epocile care au luat în serios păcatul originar/strămoşesc au luat în serios şi autoritatea statul reprezentativ. Creştinul îi dă Cezarului ce e al Cezarului, şi lui Dumnezeu, ce e al lui Dumnezeu.

Radicalismul libertarian împotriva statului e cu atât mai greu de explicat cu cât maximalismul politic („statul e furt”) merge în acest caz, în general, mână în mână cu „moderaţia” teologică. Cu alte cuvinte, tributul economic refuzat statului e compensat de tributul teologic adus „secolului”, de acomodaţionismul teologic al intelectualilor neoliberali obsedaţi de economism şi de „utilitatea socială” a creştinismului. Spre deosebire de creştin, care dă fiecăruia ce i se cuvine, neoliberalul îi refuză Cezarului dreptul său pentru a-i da în schimb ce e al lui Dumnezeu, îi refuză “secolului” impozitele pentru a-i da în schimb iubirea care i se cuvine doar lui Dumnezeu. Acest tip de iubire, alimentat de economia globală a creşterii continue şi infinite, se exprimă prin consumism, prin „cuminecarea” cu întreaga lume închisă într-o carte de credit.

Toate aceste lucruri, şi multe altele, sunt clarificate, expuse, dezbătute şi argumentate în lucrarea Economia libertăţii: Renaşterea României profunde (Bucureşti, 2009, Ed. Logos), o antologie de studii şi articole dedicate unei economii la scară umană editată de teologul catolic şi economistul american John C. Medaille şi de criticul cultural Ovidiu Hurduzeu. Ca autor antologat în această carte, nu pot decât să mă recuz de la a scrie o recenzie. Dar pentru că, în afară de Ovidiu Hurduzeu şi de mine, autorii prezenţi în acest volum sunt străini,  şi deci nu pot urmări îndeaproape modul în care a fost primită antologia lor în România, simt că trebuie să fac unele observaţii legate de receptarea românească a cărţii.

Mai întâi, trebuie să observ că această carte are menirea de a legitima un discurs, nu doar economic, concurent actualului discurs neoliberal/neoconservator care prevede că singura şansă a României e de a se „integra” reţelelor instituţionale şi practicii economice a capitalismului financiar occidental. De aceea, nu pot fi acceptate obiecţiunile neoliberale referitoare la faptul că autorii antologaţi în Economia libertăţii nu ar fi români şi că nu ar cunoaşte situaţia din România. Nici comisarii globalişti care monitorizează, exploatează şi îndoctrinează România de două decenii încoace nu sunt români şi nu cunosc situaţia din România. Mai mult încă, nu le pasă de România. Şi de aceea ne propun sau ne forţează să copiem modelele lor. Ne scriu ei programul.

Neoliberalii români nu au recunoscut şi deci nu au lăsat niciodată loc vreunui „specific românesc” în programele lor. Ba chiar au căutat să demonizeze ca „fascistă” şi să ridiculizeze sau să distrugă ca „arhaică” orice specificitate românească, atunci când nu au redus-o, surprinzător la nişte anti-păşunişti fervenţi, la nivel de „pitoresc” minor-local cu potenţial  turistic, de „mireasmă” comună Ortodoxiei şi cârnaţilor de Pleşcoi. Contrar acestor neoliberali, autorii distributişti din Economia libertăţii nu ne propun o soluţie universală, ci vin cu experienţa lor pentru a ne îndemna să fim noi înşine şi să reuşim prin noi înşine.

Spre deosebire de versiunea verticală, autoritară, a globalizării care ne-a fost impusă până acum de tot felul de „comisari” şi de „raportori” trimişi să ne „monitorizeze”, participanţii la acest proiect (economişti, parlamentari, miniştri, teologi, profesori universitari americani, italieni, israelieni, australieni, englezi, catolici, protestanţi etc.) ne oferă, după cum bine remarca Ovidiu Hurduzeu în postfaţa volumului, versiunea orizontală, de vecinătate, a globalizării. Ne ies în întâmpinare. Nu ne oferă planuri, ci exemple şi încurajări pentru a regândi pe cont propriu viaţa economică românească. De aceea, e ilegitim să fie respinşi în numele „specificului naţional” de nişte intelectuali publici neoliberali care altminteri nu recunosc existenţa vreunui specific naţional sau o recunosc doar pentru ca să-l măture din calea capitalismului financiar global pe care ne silesc să-l adoptăm ca model.

Această diferenţă îşi are sursa în diferenţa de scală la care gândesc neoliberalii, respectiv distributiştii. Neoliberalii gândesc global, macro. Distributiştii gândesc la scară umană. Pentru primii, miza e financiară. Pentru distributişti, miza e persoana. Astfel, una dintre obiecţiunile aduse cărţii Economia libertăţii a fost că distributismul, spre deosebire de neoliberalism, nu dă naştere la progres. Răspunsul sec dat acestei obiecţiuni a fost că Mondragon e unul din liderii mondiali în producţia de roboţi casnici. Dar se mai poate adăuga şi faptul că, până la apariţia provocării distributismului în spaţiul public românesc, nu am văzut niciun intelectual neoliberal care să afirme că menirea României e de a produce progres global.

Gândim, aşadar, la scale diferite. Unui argument, distributist, care are în vedere România, i se răspunde cu o obiecţiune care are în vedere progresul global. Deşi România e îndemnată să urmeze, să copieze modelele occidentale, adică să fie un occident de mâna a doua, distributismul e respins în numele progresului global. Dar are România datoria de a produce progres global? Are România capacitatea de a produce progres global? Nu ar fi mai potrivit să ne întrebăm, într-o ţară în care nu se produce mai nimic, din care toată lumea pleacă, în care populaţia îmbătrâneşte (doar 4 milioane de tineri sub 18 ani, cf. http://www.copii.ro/content.aspx?id=55) şi în care neoliberalismul a produs, în simbioză cu vechile structuri comuniste, o mentalitate de parazit care „sifonează” „multinaţionalele” şi „căpuşează” statul, dacă distributismul nu e o alternativă realistă? Pentru că România neoliberală nu produce progres, ci doar „sifonari”. Iar România neocomunistă produce „căpuşe”. Dacă România „de dreapta” produce moguli, România „de stânga” produce bubuli. Cine vrea să vadă români trebuie să meargă în România profundă.

O Românie distributistă, a micilor proprietari-producători, ar putea să îşi găsească un loc chiar în economia financiar-globală actuală. În loc să „căpuşăm” şi să „sifonăm” multinaţionalele sau birocraţia de stat care „căpuşează” la rândul lor România, am putea dezvolta o economie a micilor proprietari-producători în care agricultura de subzistenţă să se împletească armonios cu mica industrie, cu industriile de lux sau nepoluante, cu mica industrie alimentară şi a produselor ecologice. Această Românie nu ar avea nevoie să lupte pentru căderea sistemului economic neoliberal global. Şi nici nu ar trebui să producă progres în maniera celor care vor să meargă pe bicicletă uitându-se în permanenţă la pedale. Această Românie ar putea foarte bine să îşi urmărească propriul interes pe pieţele globale.

Dar România neoliberală de acum, şi cea preconizată de intelighenţia neoliberal-neoconservatoare, nu are şi nu va avea niciodată un sistem imunitar capabil să reziste viruşilor pieţei globale. Vrem să facem febră ori de câte ori Beijingul răceşte? Sau Wall Street? Pentru că asta ne propun neoliberalii. Cred că, înainte de a ne pune problema cât progres global poate produce economia românească, trebuie să ne întrebăm realist care sunt posibilităţile economiei româneşti de a înflori la scară modestă, locală şi naţională.

Pentru că, deocamdată, în actualul joc economico-politic global, românii sunt în poziţia de a fi cei care pierd pentru ca alţii să câştige. Ca să dau doar un exemplu, actualul sistem economic neoliberal promovat în România vine, în Occident, la pachet cu un sistem de asigurări sociale social-democrat. Celebrul „stat-dădacă” („welfare-state”) e o realitate în Vest. În România, nu. Sistemul occidental tratează omul ca pe un android. Sistemul românesc tratează omul ca pe un animal. Asta înseamnă că, dacă în corporaţiile occidentale omul e considerat o maşină, atunci beneficiază şi de un service de lux. Când trage pe margine, i se schimbă pneurile şi uleiul în mod profesionist, în timp record. Occidentalul munceşte pentru un sistem pe care se poate (în general) baza. Dar românii sunt siliţi să depindă de un sistem pe care nu se pot bizui.

Sistemul de asigurări de sănătate occidental se prăbuşeşte sub povara datoriilor pentru că „omul maşină” e tratat cu grijă, ca să poată funcţiona mai departe, ca rotiţă a sistemului. În România, oamenii încă se oblojesc singuri. Adică, atunci când e vorba de sistemul de sănătate, încă suntem încurajaţi să fim „mici proprietari-producători”, să ne punem prişniţe şi să apelăm la leacuri băbeşti pentru că „sistemul” nu ne poate ajuta cu nimic: doctorii au emigrat sau nu au cu ce opera. Din acest punct de vedere, nu se poate spune că sistemul de sănătate românesc nu ar încuraja spiritul de independenţă şi liberă-iniţiativă al românilor, care trebuie să se „descurce” singuri. În afară, poate, de familie, nu-ţi poartă nimeni de grijă.

Altminteri însă, suntem puşi, muncind la corporaţie şi plătind taxe, impozite şi bacşişuri la stat, să muncim pentru sistem, să depindem de el. Şi astfel subvenţionăm cu sănătatea noastră profiturile altora. E şi acesta un mod, mai subtil, de a socializa pierderile (de sănătate) şi de a privatiza profiturile. Leacurile băbeşti însă, bune când e vorba să scutim de cheltuieli şi de responsabilitate un sistem corupt, incompetent şi nereprezentativ, sunt descurajate în domeniul politic, moral, educaţional, teologic. „Baba Rada” e bună să ne pună prişniţe, ca să nu aglomerăm camerele de gardă ale spitalelor ruinate neoliberal, dar nu e bună ca să ne mai înveţe ce e bine şi ce e rău, cum să ne educăm copiii, cum să ne rugăm. Acolo vin experţii. Educraţii. Minigarhii intelectuali.

Neoliberalii justifică, printr-un ideal luminos, o realitate mizeră. Sunt, din acest punct de vedere, ca şi comuniştii, pierduţi în răstimp. Şi, ca întotdeauna în cazul acestor ideologii rătăcitoare, ceea ce contează de fapt nu e destinaţia, care e fie idolatră (ca în cazul „pieţei globale” posedând atribute de Dumnezeu a capitalismului), fie apocrifă (ca în cazul comunismului), ci drumul. Pentru că acolo, pe drum, se pierd cele mai multe vieţi, se vând cele mai multe reputaţii şi se fac cele mai mari profituri.

A continua să susţinem actualul sistem neoliberal românesc înseamnă a continua să ne furăm singuri nu doar căciula, ci vieţile. A continua să funcţionăm individual într-o Românie croită pentru mamuţi supranaţionali şi mafii transfrontaliere înseamnă a ne autocondamna la un rol de căpuşă sau de pirat. Ceea ce ne trebuie e o reaşezare a „sistemului”, o readucere a lui la scară umană. În acest fel, „micimea” persoanei nu va mai fi un impediment, ci un avantaj. Un mod de a înflori. Dar cineva, o forţă politică, trebuie să asume sarcina de a redesena harta politico-economică a României la scară umană. Ca să putem vedea detaliile. Cum ar fi, de exemplu, oamenii. 

Mircea Platon

 

Tratatul de la Lisabona şi nimicirea naţiunilor

Într-un articol postat astăzi, John Griffing le atrage atenţia americanilor asupra (auto)distrugerii Europei, proces accelerat prin ratificarea Tratatului de la Lisabona. Moartea naţiunilor europene este un fapt, iar această moarte, spune Griffing, o anticipează pe cea a Statelor Unite. Pentru românii care se află (încă) în primul din cele cinci stadii ale întristării enumerate de Elisabeth Kübler-Ross, [1] am tradus mai jos cîteva fragmente lămuritoare din acest articol.

Spre deosebire de incubii şi sucubii care ne bîntuie în acest somn al raţiunii creştine din care nu mai putem (pentru că nu mai vrem) să ne trezim, otrăvindu-ne viziunea creştină, acest text ne arată în plus că Uniunea Europeană nu a fost niciodată un proiect creştin, ci unul hotărît anticreştin şi antieuropean. [2] După aproape două decenii în care românii au fost injectaţi cu vaccinul dilematic împotriva unor noţiuni precum libertate, Românie, Europă, ei au renunţat la puterea de a rămîne liberi, români, europeni. S-au eliberat, sînt cool şi, ca dovadă, nu mai vor să ştie ce este aceea România profundă, cum sau dacă se poate preface istoria, etc. În mod previzibil, creştinismul s-a bucurat de un tratament aparte, de vreme ce el este sursa libertăţii şi identităţii oricărui om; astfel, creştinismul a fost transformat într-o afacere privată, separată de dogmă, de istorie şi de Biserica însăşi. [3] Această redefinire constantă şi agresivă era necesară pentru a susţine ideea unei întemeieri creştine a Uniunii Europene, mai precis, pentru a legitima o dublă deturnare: a destinului european (prin încadrarea U.E. într-o istorie pretins creştină) şi a adevărului creştin (prin menţinerea lui într-o falsă istorie europeană).  

(Gheorghe Fedorovici)

Nimicirea naţiunilor

de John Griffing [4]

Americanii ar trebui să ia în serios Tratatul de la Lisabona şi evenimentele corespunzătoare din Europa. Ne aflăm pe acelaşi drum, şi ne apropiem cu repeziciune de punctul de unde întoarcerea nu mai este cu putinţă.

Europa – Europa alcătuită din naţiuni libere şi independente – nu mai există. Suveranitatea a pierit aici cu totul, iar un monstru colectivist, sugestiv descris de Mihail Gorbaciov ca „Sovieta europeană”, călăreşte acum continentul, inaugurînd noua tiranie pentru secolul 21. Prin unanima (dar foarte nedemocratica) ratificare a mîrşavului Tratat de la Lisabona din 3 noiembrie 2009, Uniunea Europeană a realizat un transfer de autoritate la care nu au putut ajunge nici măcar cele mai agresive cuceriri militare. Nici măcar Anschluss-ul nemţilor nu se poate compara cu această renunţare unanimă la libertate exprimată de lunaticii europeni.

[…] Comisia Europeană, nealeasă de nimeni, poate revizui, edita sau chiar reface legile aprobate iniţial de reprezentanţii aleşi ai poporului. „Primatul legii U.E.”, comparat cu clauza de supremaţie americană, a fost întrebuinţat pentru a anula libertăţile istorice a douăzeci şi cinci de naţiuni din U.E. În realitate, puncte esenţiale din Magna Carta au fost recent suprimate prin votul unei majorităţi simple din Parlamentul european, iar liderii britanici au fost constrînşi să se supună. În prezent, exerciţiul suveranităţii britanice nu este decît o chestiune de formă, de vreme ce toate legile şi regulamentele U.E. sînt „obligatorii în integralitatea lor”, lăsînd autorităţilor naţionale doar „alegerea formelor şi metodelor” de aplicare a acestor legi şi regulamente.

[…] Cum s-a ajuns aici? Cum s-a putut ca naţiuni independente, cu identităţi distincte şi culturi divergente, să accepte să fie înlănţuite de cîrdul de gîşte al birocraţilor europeni din Bruxelles? Răspunsul este că atacul asupra principiului naţionalităţii, propriu statelor europene, a fost introdus cărămidă cu cărămidă, bucată cu bucată, picătură cu picătură. Europa şi-a pierdut suveranitatea cu cincizeci de ani în urmă, o dată cu instituţionalizarea unui plan de dezvoltare prin care europenilor avea să li se administreze un elefant cu linguriţa. După cum a spus cîndva părintele proiectului european, Jean Monnet,

Naţiunile Europei trebuie să fie călăuzite spre super-statul lor fără ca popoarele să înţeleagă ce se petrece. Acest lucru poate fi realizat prin paşi succesivi, fiecare din aceştia fiind deghizat într-o acţiune cu scop economic, dar care în realitate să conducă pînă la urmă la federaţie.

[…] Sfîrşitul naţiunii în Europa oferă un avertisment fără echivoc pentru Statele Unite, pentru că mulţi dintre aceiaşi indivizi implicaţi în crearea „Europei” sînt activi în S.U.A.

[…] Suveranitatea este o stradă cu sens unic. Ea poate fi redobîndită doar printr-o mare vărsare de sînge. La un moment dat, pierderea suveranităţii noastre naţionale va oferi autorităţilor străine nealese de noi puterea răuvoitoare [unholy] de a hotărî soarta libertăţii americane. Guvernului nostru ar trebui să nu i se permită să renunţe la această putere [care ne garantează libertatea]. Este timpul să intervenim, dacă vrem să nu urmăm Europa pe drumul nimicirii de sine.

(traducere de Gheorghe Fedorovici)

NOTE:

[1] Acestea sînt, în ordine: negare, mînie, tîrguire, deprimare, acceptare.

[2] Vezi o perspectivă teologică mai elaborată asupra acestui aspect aici: http://www.scribd.com/doc/17182575/Europa-vzut-de-peste-Ocean

[3] „Dar, cum creştinismul nu poate fi redus la informaţiile referitoare la el (de nici un fel: nici istorice, nici filosofice, nici sociologice, nici chiar teologice - argumentul este în Evanghelia după Ioan 21, 25), rezultă că numai credinţa poate cunoaşte şi ilustra conţinuturile creştinismului”. H.-R. Patapievici, „Europa – darul creştinismului” la http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/880727/SENATUL-EVZ-Europa---darul-crestinismului/#. Altfel spus, creştinismul ţine în mod exclusiv de ordinea subiectivă a sufletului. Personal, recunosc că mi-e greu să înţeleg cum a putut produce o religie atît de descărnată precum cea descrisă de dl. Patapievici o civilizaţie atît de întrupată precum cea europeană. În orice caz, ar fi util de văzut în ce măsură această tendinţă de scoatere a creştinismului din istorie ar putea fi explicată în contextul actual al creştinismului românesc nu atît ca o formă de secularizare iluministă, ci mai degrabă ca o predispoziţie favorizată de anistorismul quasi-oficial practicat de teologia ortodoxă de la Căderea Bizanţului încoace. 

[4] Articolul integral poate fi citit la http://www.americanthinker.com/2010/01/the_breaking_of_nations.html

     

Sensul istoriei şi sentimentul sfîrşitului

Petersburgule, eu mai am încă adrese, mai am porţi

Prin care pot găsi, eu, glasul celor morţi.

Osip Mandelştam [1]

Noaptea trecută, postul TVR Cultural a difuzat filmul lui Wim Wenders, Alice în oraşe [2], film pe care am reuşit să-l văd graţie unei prietene care mi-a semnalat evenimentul din timp. În ciuda orei nepotrivite (filmul a fost difuzat aseară, de la ora 23:15 şi va fi reluat în această noapte tot pe TVR Cultural de la ora 02:35), Alice în oraşe trebuie văzut şi mai ales revăzut. Fiindcă el ne vorbeşte despre situaţia tragică pe care românii, atîţia cîţi au mai rămas, o împărtăşesc astăzi cu protagonistul filmului la mai bine de treizeci de ani de la realizarea acestuia: este vorba despre dificultatea întoarcerii acasă şi a vederii chipului propriu. Dificultate care, de la o zi la alta, ameninţă să devină o imposibilitate.

Filmul este despre istorie fiindcă este despre sfîrşit. Frica de frică, mărturisită de protagonistul filmului, este frica de a nu se molipsi de această frică a oamenilor de sfîrşit (chiar la începutul filmului, un semn indicator anunţă: „Dead End”). Frica de sfîrşit nu este doar frica de moarte, ci mai ales frica de o moarte fără sfîrşit. Este frica de un sfîrşit continuu. În NY, spune un şofer de taxi, pierzi percepţia timpului. Dar ce înseamnă a avea percepţia timpului dacă nu a avea percepţia, presentimentul sfîrşitului? Problema omului nu este că îşi uită trecutul, ci că-şi uită sfîrşitul. De aceea casele vechi sînt distruse în Germania, pentru a scăpa de sentimentul sfîrşitului. „Distrugeţi tot ce nu puteţi suporta”, spune la începutul filmului Philip Winter, un scriitor-fotograf („mîzgălitor”, potrivit lui Alice) care se întoarce în Germania pentru a-şi încheia povestea cerută despre universul american, o poveste „despre lucruri pe care le vezi – despre semne şi imagini”. Este o poveste pe care nu a reuşit să o încheie în America pentru că America refuză sfîrşitul, încheierea.

Sigur, în măsura în care filmul vorbeşte despre sfîrşitul omului (adus de refuzul ideii de sfîrşit), despre dezumanizarea lui, el ne vorbeşte despre toate cele ale omului. Ne vorbeşte despre cultură, de pildă, nu doar ca despre capacitatea de a arăta ceea ce vezi, ci de a transmite acea privire care vrea să vadă lumea aşa cum este ea. Şi pentru a vedea lumea aşa cum este ea, trebuie să aştepţi, să ai răbdare (opusă nerăbdării oamenilor de a vedea fotografia developată cît mai repede, pe loc). Iar pentru a avea răbdare, trebuie să te afli într-o anumită relaţie cu timpul, deci cu istoria: fie să o accepţi, adică să admiţi că istoria are sens, fapt ce presupune sentimentul sfîrşitului. Fie să consideri că sensul este în afara istoriei. Fie să refuzi sensul pur şi simplu. Ultimele două tipuri de atitudine sînt în egală măsură cauze ale alienării, în măsura în care ignoră adevărul creştin al istoriei,  acela că Dumnezeu s-a făcut om.

Nu este întîmplător că lumea occidentală îşi reprimă acest sentiment pe măsură ce se decreştinează. În mod normal, ortodoxia s-ar fi cuvenit să fie eshatologică, adică să aibă pre-sentimentul sfîrşitului. Din păcate, cel puţin în cazul ortodoxiei româneşti, acest sentiment lipseşte. Tipul ortodox de reprezentare a istoriei pare să fie unul care refuză istoria, mai precis responsabilitatea faţă de istorie, faţă de lume. Răspunsul ortodoxiei româneşti contemporane la întrebarea legată de sensul istoriei este unul de tip mesianico-mitologic, pentru care (re)venirea lui Mesia şi împlinirea istoriei au loc doar în afara istoriei. Această poziţie (care, fiind indiferentă faţă de orice interpretare a istoriei, le permite în mod egal pe toate, de la cele ciclice la cele lineare sau nihiliste), explică în bună parte şi concubinajul vesel dintre gnostici şi ortodocşii tradiţionalişti din România.

În acest caz, rămîne ca sensul istoriei să fie definit de profeţi şi de inginerii sociali. [3] Sentimentul sfîrşitului este prost pentru afaceri, şi cu atît mai prost acolo unde afacerea este istoria însăşi. Mesianismul este continuat de altfel în anumite forme de milenarism creştin (în teologiile dispensaţionaliste, de pildă), pentru care istoria nu se încheie o dată cu Parusia, ci continuă încă o mie de ani (interval în care adevăraţii creştini vor fi răpiţi la ceruri unde vor domni împreună cu Iisus Hristos). În fapt, aceasta nu este decît o adaptare a mesianismului iudaic, în cadrul căruia venirea lui Mesia înseamnă sfîrşitul umilinţei pentru Israel, reprezentînd momentul istoric cînd calitatea sa unică de popor ales ajunge să fie recunoscută de toate neamurile.

Aplicat la cazul românesc, Alice în oraşe ne spune că trebuie să plecăm de la un sfîrşit. De pildă, de la recunoaşterea faptului că poporul român este în cimitir. Rolul elitei actuale este comparabil cu cel al unei anumite elite de acum două mii de ani, şi anume, să se asigure că mortul rămîne în groapă. Iar pentru asta ne spune ba că, în realitate, nu există ceva precum poporul român (sau „România profundă”), ba că poporul român este aşa cum se vede, adică aşa cum a fost dintotdeauna – atunci cînd nu ne consolează, precum Claudius, regele uzurpator şi regicid din Hamlet, amintindu-ne despre „firescul” morţii. Adică al crimei.

Elitei îi convine de fapt interpretarea „tradiţională” a istoriei (zîmbetul trist evocat de „Coasta boacii”). Deloc surprinzător, elitei îi place coliva. Iar ortodocşii tradiţionalişti consideră că aceasta este, pînă la urmă, semnul unei atitudini creştine. Că le oferă posibilitatea unei „recuperări” a elitei. Cînd, în realitate, elita ne îndoapă cu colivă pentru ca noi să nu mai dorim Euharistia. Prin liturghia inversată a unei culturi scoasă din rosturile ei, elita a prefăcut în „tradiţie” tot ceea ce ar fi putut învia.

Fiindcă în istorie nu există doar această tradiţie mitologică, ci şi o tradiţie teologică. Este tradiţia, adică transmisiunea, Învierii. Deci moştenirea ei. Aceasta este tradiţia de care elita doreşte să ne îndepărtăm. Şi pentru că ştie foarte bine că există deja un precedent neplăcut, elita a renunţat la serviciile soldaţilor obişnuiţi pentru a păzi ea însăşi mormîntul în care acest popor a fost zidit. Din perspectiva sensului creştin al istoriei, poporul român se naşte mai ales din apă şi sînge prin creștinare, iar România începe, teo-geografic, de la Golgota. Coliva nu are sens decît în contextul Euharistiei. Mai corect spus, așa cum fiecare creștin este în Hristos, așa cum fiecare biserică locală ortodoxă are plinătatea Bisericii, tot astfel orice țară creștină ar trebui să fie o țară sfîntă orientată spre Ierusalimul ceresc.  

Putem pune început bun doar dacă ştim să punem un sfîrşit bun. Doar dacă ştim că anumite realităţi au sfîrşit şi că ele nu pot continua aşa, sub forme simbolice, ci că ele trebuie să învie. Dacă e să mai existe vreodată un popor român, trebuie să ştim mai întîi că acesta nu mai este aici, ci suspină şi este în dureri, aşteptîndu-ne să fim părtaşi cu el la „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21).

NOTE:

[1] Osip Mandelştam, „M-am întors în oraşul meu, pînă la lacrimi ştiut numai mie”, Silentium, Univers, 1980, p. 89.

[2] Alice in den Städten (1974), r. Wim Wenders, cu Rüdiger Vogler (Philip Winter), Yella Rottländer (Alice), Lisa Kreuzer (Elisabeth Kreuzer, mama lui Alice).

[3] În timpurile noastre, cele două categorii se suprapun: vezi eseul meu „O carte profetică?” din Măsura vremii: îndemn la normalitate, de M. Platon şi Gh. Fedorovici, Predania, p. 284-297.