Sensul istoriei şi sentimentul sfîrşitului

Petersburgule, eu mai am încă adrese, mai am porţi

Prin care pot găsi, eu, glasul celor morţi.

Osip Mandelştam [1]

Noaptea trecută, postul TVR Cultural a difuzat filmul lui Wim Wenders, Alice în oraşe [2], film pe care am reuşit să-l văd graţie unei prietene care mi-a semnalat evenimentul din timp. În ciuda orei nepotrivite (filmul a fost difuzat aseară, de la ora 23:15 şi va fi reluat în această noapte tot pe TVR Cultural de la ora 02:35), Alice în oraşe trebuie văzut şi mai ales revăzut. Fiindcă el ne vorbeşte despre situaţia tragică pe care românii, atîţia cîţi au mai rămas, o împărtăşesc astăzi cu protagonistul filmului la mai bine de treizeci de ani de la realizarea acestuia: este vorba despre dificultatea întoarcerii acasă şi a vederii chipului propriu. Dificultate care, de la o zi la alta, ameninţă să devină o imposibilitate.

Filmul este despre istorie fiindcă este despre sfîrşit. Frica de frică, mărturisită de protagonistul filmului, este frica de a nu se molipsi de această frică a oamenilor de sfîrşit (chiar la începutul filmului, un semn indicator anunţă: „Dead End”). Frica de sfîrşit nu este doar frica de moarte, ci mai ales frica de o moarte fără sfîrşit. Este frica de un sfîrşit continuu. În NY, spune un şofer de taxi, pierzi percepţia timpului. Dar ce înseamnă a avea percepţia timpului dacă nu a avea percepţia, presentimentul sfîrşitului? Problema omului nu este că îşi uită trecutul, ci că-şi uită sfîrşitul. De aceea casele vechi sînt distruse în Germania, pentru a scăpa de sentimentul sfîrşitului. „Distrugeţi tot ce nu puteţi suporta”, spune la începutul filmului Philip Winter, un scriitor-fotograf („mîzgălitor”, potrivit lui Alice) care se întoarce în Germania pentru a-şi încheia povestea cerută despre universul american, o poveste „despre lucruri pe care le vezi – despre semne şi imagini”. Este o poveste pe care nu a reuşit să o încheie în America pentru că America refuză sfîrşitul, încheierea.

Sigur, în măsura în care filmul vorbeşte despre sfîrşitul omului (adus de refuzul ideii de sfîrşit), despre dezumanizarea lui, el ne vorbeşte despre toate cele ale omului. Ne vorbeşte despre cultură, de pildă, nu doar ca despre capacitatea de a arăta ceea ce vezi, ci de a transmite acea privire care vrea să vadă lumea aşa cum este ea. Şi pentru a vedea lumea aşa cum este ea, trebuie să aştepţi, să ai răbdare (opusă nerăbdării oamenilor de a vedea fotografia developată cît mai repede, pe loc). Iar pentru a avea răbdare, trebuie să te afli într-o anumită relaţie cu timpul, deci cu istoria: fie să o accepţi, adică să admiţi că istoria are sens, fapt ce presupune sentimentul sfîrşitului. Fie să consideri că sensul este în afara istoriei. Fie să refuzi sensul pur şi simplu. Ultimele două tipuri de atitudine sînt în egală măsură cauze ale alienării, în măsura în care ignoră adevărul creştin al istoriei,  acela că Dumnezeu s-a făcut om.

Nu este întîmplător că lumea occidentală îşi reprimă acest sentiment pe măsură ce se decreştinează. În mod normal, ortodoxia s-ar fi cuvenit să fie eshatologică, adică să aibă pre-sentimentul sfîrşitului. Din păcate, cel puţin în cazul ortodoxiei româneşti, acest sentiment lipseşte. Tipul ortodox de reprezentare a istoriei pare să fie unul care refuză istoria, mai precis responsabilitatea faţă de istorie, faţă de lume. Răspunsul ortodoxiei româneşti contemporane la întrebarea legată de sensul istoriei este unul de tip mesianico-mitologic, pentru care (re)venirea lui Mesia şi împlinirea istoriei au loc doar în afara istoriei. Această poziţie (care, fiind indiferentă faţă de orice interpretare a istoriei, le permite în mod egal pe toate, de la cele ciclice la cele lineare sau nihiliste), explică în bună parte şi concubinajul vesel dintre gnostici şi ortodocşii tradiţionalişti din România.

În acest caz, rămîne ca sensul istoriei să fie definit de profeţi şi de inginerii sociali. [3] Sentimentul sfîrşitului este prost pentru afaceri, şi cu atît mai prost acolo unde afacerea este istoria însăşi. Mesianismul este continuat de altfel în anumite forme de milenarism creştin (în teologiile dispensaţionaliste, de pildă), pentru care istoria nu se încheie o dată cu Parusia, ci continuă încă o mie de ani (interval în care adevăraţii creştini vor fi răpiţi la ceruri unde vor domni împreună cu Iisus Hristos). În fapt, aceasta nu este decît o adaptare a mesianismului iudaic, în cadrul căruia venirea lui Mesia înseamnă sfîrşitul umilinţei pentru Israel, reprezentînd momentul istoric cînd calitatea sa unică de popor ales ajunge să fie recunoscută de toate neamurile.

Aplicat la cazul românesc, Alice în oraşe ne spune că trebuie să plecăm de la un sfîrşit. De pildă, de la recunoaşterea faptului că poporul român este în cimitir. Rolul elitei actuale este comparabil cu cel al unei anumite elite de acum două mii de ani, şi anume, să se asigure că mortul rămîne în groapă. Iar pentru asta ne spune ba că, în realitate, nu există ceva precum poporul român (sau „România profundă”), ba că poporul român este aşa cum se vede, adică aşa cum a fost dintotdeauna – atunci cînd nu ne consolează, precum Claudius, regele uzurpator şi regicid din Hamlet, amintindu-ne despre „firescul” morţii. Adică al crimei.

Elitei îi convine de fapt interpretarea „tradiţională” a istoriei (zîmbetul trist evocat de „Coasta boacii”). Deloc surprinzător, elitei îi place coliva. Iar ortodocşii tradiţionalişti consideră că aceasta este, pînă la urmă, semnul unei atitudini creştine. Că le oferă posibilitatea unei „recuperări” a elitei. Cînd, în realitate, elita ne îndoapă cu colivă pentru ca noi să nu mai dorim Euharistia. Prin liturghia inversată a unei culturi scoasă din rosturile ei, elita a prefăcut în „tradiţie” tot ceea ce ar fi putut învia.

Fiindcă în istorie nu există doar această tradiţie mitologică, ci şi o tradiţie teologică. Este tradiţia, adică transmisiunea, Învierii. Deci moştenirea ei. Aceasta este tradiţia de care elita doreşte să ne îndepărtăm. Şi pentru că ştie foarte bine că există deja un precedent neplăcut, elita a renunţat la serviciile soldaţilor obişnuiţi pentru a păzi ea însăşi mormîntul în care acest popor a fost zidit. Din perspectiva sensului creştin al istoriei, poporul român se naşte mai ales din apă şi sînge prin creștinare, iar România începe, teo-geografic, de la Golgota. Coliva nu are sens decît în contextul Euharistiei. Mai corect spus, așa cum fiecare creștin este în Hristos, așa cum fiecare biserică locală ortodoxă are plinătatea Bisericii, tot astfel orice țară creștină ar trebui să fie o țară sfîntă orientată spre Ierusalimul ceresc.  

Putem pune început bun doar dacă ştim să punem un sfîrşit bun. Doar dacă ştim că anumite realităţi au sfîrşit şi că ele nu pot continua aşa, sub forme simbolice, ci că ele trebuie să învie. Dacă e să mai existe vreodată un popor român, trebuie să ştim mai întîi că acesta nu mai este aici, ci suspină şi este în dureri, aşteptîndu-ne să fim părtaşi cu el la „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21).

NOTE:

[1] Osip Mandelştam, „M-am întors în oraşul meu, pînă la lacrimi ştiut numai mie”, Silentium, Univers, 1980, p. 89.

[2] Alice in den Städten (1974), r. Wim Wenders, cu Rüdiger Vogler (Philip Winter), Yella Rottländer (Alice), Lisa Kreuzer (Elisabeth Kreuzer, mama lui Alice).

[3] În timpurile noastre, cele două categorii se suprapun: vezi eseul meu „O carte profetică?” din Măsura vremii: îndemn la normalitate, de M. Platon şi Gh. Fedorovici, Predania, p. 284-297.