Tratatul de la Lisabona şi nimicirea naţiunilor

Într-un articol postat astăzi, John Griffing le atrage atenţia americanilor asupra (auto)distrugerii Europei, proces accelerat prin ratificarea Tratatului de la Lisabona. Moartea naţiunilor europene este un fapt, iar această moarte, spune Griffing, o anticipează pe cea a Statelor Unite. Pentru românii care se află (încă) în primul din cele cinci stadii ale întristării enumerate de Elisabeth Kübler-Ross, [1] am tradus mai jos cîteva fragmente lămuritoare din acest articol.

Spre deosebire de incubii şi sucubii care ne bîntuie în acest somn al raţiunii creştine din care nu mai putem (pentru că nu mai vrem) să ne trezim, otrăvindu-ne viziunea creştină, acest text ne arată în plus că Uniunea Europeană nu a fost niciodată un proiect creştin, ci unul hotărît anticreştin şi antieuropean. [2] După aproape două decenii în care românii au fost injectaţi cu vaccinul dilematic împotriva unor noţiuni precum libertate, Românie, Europă, ei au renunţat la puterea de a rămîne liberi, români, europeni. S-au eliberat, sînt cool şi, ca dovadă, nu mai vor să ştie ce este aceea România profundă, cum sau dacă se poate preface istoria, etc. În mod previzibil, creştinismul s-a bucurat de un tratament aparte, de vreme ce el este sursa libertăţii şi identităţii oricărui om; astfel, creştinismul a fost transformat într-o afacere privată, separată de dogmă, de istorie şi de Biserica însăşi. [3] Această redefinire constantă şi agresivă era necesară pentru a susţine ideea unei întemeieri creştine a Uniunii Europene, mai precis, pentru a legitima o dublă deturnare: a destinului european (prin încadrarea U.E. într-o istorie pretins creştină) şi a adevărului creştin (prin menţinerea lui într-o falsă istorie europeană).  

(Gheorghe Fedorovici)

Nimicirea naţiunilor

de John Griffing [4]

Americanii ar trebui să ia în serios Tratatul de la Lisabona şi evenimentele corespunzătoare din Europa. Ne aflăm pe acelaşi drum, şi ne apropiem cu repeziciune de punctul de unde întoarcerea nu mai este cu putinţă.

Europa – Europa alcătuită din naţiuni libere şi independente – nu mai există. Suveranitatea a pierit aici cu totul, iar un monstru colectivist, sugestiv descris de Mihail Gorbaciov ca „Sovieta europeană”, călăreşte acum continentul, inaugurînd noua tiranie pentru secolul 21. Prin unanima (dar foarte nedemocratica) ratificare a mîrşavului Tratat de la Lisabona din 3 noiembrie 2009, Uniunea Europeană a realizat un transfer de autoritate la care nu au putut ajunge nici măcar cele mai agresive cuceriri militare. Nici măcar Anschluss-ul nemţilor nu se poate compara cu această renunţare unanimă la libertate exprimată de lunaticii europeni.

[…] Comisia Europeană, nealeasă de nimeni, poate revizui, edita sau chiar reface legile aprobate iniţial de reprezentanţii aleşi ai poporului. „Primatul legii U.E.”, comparat cu clauza de supremaţie americană, a fost întrebuinţat pentru a anula libertăţile istorice a douăzeci şi cinci de naţiuni din U.E. În realitate, puncte esenţiale din Magna Carta au fost recent suprimate prin votul unei majorităţi simple din Parlamentul european, iar liderii britanici au fost constrînşi să se supună. În prezent, exerciţiul suveranităţii britanice nu este decît o chestiune de formă, de vreme ce toate legile şi regulamentele U.E. sînt „obligatorii în integralitatea lor”, lăsînd autorităţilor naţionale doar „alegerea formelor şi metodelor” de aplicare a acestor legi şi regulamente.

[…] Cum s-a ajuns aici? Cum s-a putut ca naţiuni independente, cu identităţi distincte şi culturi divergente, să accepte să fie înlănţuite de cîrdul de gîşte al birocraţilor europeni din Bruxelles? Răspunsul este că atacul asupra principiului naţionalităţii, propriu statelor europene, a fost introdus cărămidă cu cărămidă, bucată cu bucată, picătură cu picătură. Europa şi-a pierdut suveranitatea cu cincizeci de ani în urmă, o dată cu instituţionalizarea unui plan de dezvoltare prin care europenilor avea să li se administreze un elefant cu linguriţa. După cum a spus cîndva părintele proiectului european, Jean Monnet,

Naţiunile Europei trebuie să fie călăuzite spre super-statul lor fără ca popoarele să înţeleagă ce se petrece. Acest lucru poate fi realizat prin paşi succesivi, fiecare din aceştia fiind deghizat într-o acţiune cu scop economic, dar care în realitate să conducă pînă la urmă la federaţie.

[…] Sfîrşitul naţiunii în Europa oferă un avertisment fără echivoc pentru Statele Unite, pentru că mulţi dintre aceiaşi indivizi implicaţi în crearea „Europei” sînt activi în S.U.A.

[…] Suveranitatea este o stradă cu sens unic. Ea poate fi redobîndită doar printr-o mare vărsare de sînge. La un moment dat, pierderea suveranităţii noastre naţionale va oferi autorităţilor străine nealese de noi puterea răuvoitoare [unholy] de a hotărî soarta libertăţii americane. Guvernului nostru ar trebui să nu i se permită să renunţe la această putere [care ne garantează libertatea]. Este timpul să intervenim, dacă vrem să nu urmăm Europa pe drumul nimicirii de sine.

(traducere de Gheorghe Fedorovici)

NOTE:

[1] Acestea sînt, în ordine: negare, mînie, tîrguire, deprimare, acceptare.

[2] Vezi o perspectivă teologică mai elaborată asupra acestui aspect aici: http://www.scribd.com/doc/17182575/Europa-vzut-de-peste-Ocean

[3] „Dar, cum creştinismul nu poate fi redus la informaţiile referitoare la el (de nici un fel: nici istorice, nici filosofice, nici sociologice, nici chiar teologice - argumentul este în Evanghelia după Ioan 21, 25), rezultă că numai credinţa poate cunoaşte şi ilustra conţinuturile creştinismului”. H.-R. Patapievici, „Europa – darul creştinismului” la http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/880727/SENATUL-EVZ-Europa---darul-crestinismului/#. Altfel spus, creştinismul ţine în mod exclusiv de ordinea subiectivă a sufletului. Personal, recunosc că mi-e greu să înţeleg cum a putut produce o religie atît de descărnată precum cea descrisă de dl. Patapievici o civilizaţie atît de întrupată precum cea europeană. În orice caz, ar fi util de văzut în ce măsură această tendinţă de scoatere a creştinismului din istorie ar putea fi explicată în contextul actual al creştinismului românesc nu atît ca o formă de secularizare iluministă, ci mai degrabă ca o predispoziţie favorizată de anistorismul quasi-oficial practicat de teologia ortodoxă de la Căderea Bizanţului încoace. 

[4] Articolul integral poate fi citit la http://www.americanthinker.com/2010/01/the_breaking_of_nations.html