Pagini

Oameni și Locuri

luni, 22 martie 2010

Împărăţia inimii




Aflînd de la Hristos că se apropie ceasul slavei Sale, doi dintre apostoli, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, se gîndesc că ar fi timpul să-şi găsească un loc potrivit în viitorul guvern. În consecinţă, îi cer Domnului să le ofere un job tare – nu unul oarecare, ci tocmai poziţiile imediat următoare autorităţii lui Hristos (şi anume, de-a dreapta şi de-a stînga Lui, cf. Marcu 10, 37). Spre deosebire de reacţia celorlalţi apostoli, revoltaţi de oportunismul celor doi (dar şi poate pentru că s-au simţit oarecum traşi pe sfoară), Hristos nu-i mustră nici pe unii, nici pe ceilalţi, ci le aminteşte încă o dată apostolilor că nu se poate intra în Împărăţie ocolind Crucea. Hristos nu-i mustră pe cei doi pentru că ei, de fapt, nu ceruseră nimic exagerat. Dacă le reproşează că „nu ştiu ce cer”, este doar pentru că ei ceruseră prea puţin. Fiindcă omul nu-i făcut să stea de-a stînga şi de-a dreapta tronului, ci pe tron, în Hristos. Cum îl punem pe Domnul pe tron? Coborînd noi de pe tron mai întîi.
Acest pasaj evanghelic, citit în cadrul liturghiei din Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca, nu urmăreşte doar să ne anunţe apropierea Sfintelor Paşti ale Domnului, ci totodată să ne lămurească mai bine asupra naturii ierarhiei proprie Împărăţiei. Dacă este adevărat că această ierarhie este determinată de slujire, trebuie precizat imediat că este vorba de o slujire de tip special. Căci poate fi presupusă o anumită formă de slujire şi în ordinea răului: nu ne demonstrează oare comunismul şi derivatele sale, cu pretinsa sa „grijă faţă de om”, această realitate de şaptezeci de ani încoace? Nu este nici o slujire de sine, precum cea propovăduită de neoliberalismul recent care ne bîntuie cu forţa exterminatoare a unei plăgi egiptene, şi nici doar o slujire exclusiv a lui Dumnezeu, ale cărei consecinţe sînt vizibile în violenţele islamismului militant. Ci este o slujire deopotrivă a omului şi a lui Dumnezeu, împlinirea celor două porunci care rezumă „întreaga Lege şi prorocii”, şi care nu poate fi împlinită de om, ci doar de omul îndumnezeit în Dumnezeul înomenit.
Dacă portretul apostolilor apare cel mai puţin măgulitor în Evanghelia după Marcu,  acest lucru se explică, potrivit unei direcţii de interpretare, prin intenţia didactică a evanghelistului, care vedea deja conturîndu-se în cadrul Bisericii primare ispite similare celor încercate de apostoli. În cuvintele unui comentator,

„Eşecul ucenicilor lui Iisus din Evanghelia după Marcu atît de a recunoaşte adevărata identitate a lui Iisus, cît şi de a avea credinţă în El, stabileşte importanţa acestor două elemente pentru ucenicia autentică. Cititorii lui Marcu sînt forţaţi să se întrebe dacă au recunoscut adevărata identitate a lui Iisus şi dacă credinţa lor este cea potrivită. Neputinţa ucenicilor de a înţelege învăţătura lui Iisus îi face pe cititori să pună sub semnul întrebării propria lor înţelegere a învăţăturii Sale. Parabolele lui Iisus şi sensul morţii Lui îi constrînge să se întrebe dacă sînt familiari [insiders] – adică dacă se află printre cei cărora le-au fost încredinţate tainele Împărăţiei lui Dumnezeu – sau dacă sînt străini [outsiders] – adică dacă se numără printre cei care au ochi dar nu pot vedea, care au urechi dar nu reuşesc să audă. Neputinţa ucenicilor de a rămîne fideli lui Iisus chiar şi înaintea marilor ameninţări le reaminteşte cititorilor că credincioşia neşovăielnică este un element esenţial al uceniciei adevărate. Dorinţa ucenicilor de putere şi autoritate îi forţează pe cititori să-şi verifice propriile lor ambiţii. Ei trebuie să se întrebe dacă nu cumva abuzează de puterea lor, precum cîrmuitorii neamurilor, sau dacă, dimpotrivă, se aseamănă Împăratului tuturor, slujind altora. Prin intermediul acestor aspecte variate ale eşecului ucenicilor, Marcu este capabil să-şi îndrume cititorii în mod creator în legătură cu obligaţiile uceniciei autentice.
În timp ce descrierea negativă a ucenicilor stabileşte standarde riguroase de ucenicie adevărată pentru cititorii lui Marcu, ea poate funcţiona totodată şi pentru a-i mîngîia şi încuraja pe acei cititori care au căzut de la înălţimea celor standarde. John Donahue observă că cititorii lui Marcu cunoşteau aproape cu siguranţă întreaga istorie a ucenicilor şi că, în timp ce ei au căzut în cursul slujirii pămînteşti a lui Iisus, ulterior ei nu au fost doar ridicaţi la starea iniţială, ci au devenit chiar modele ale uceniciei creştine. Prezentarea pe care o face Marcu ucenicilor căzuţi le aminteşte cititorilor săi că, fie şi dacă au căzut la rîndul lor într-o manieră similară, o astfel de cădere nu este definitivă, iar mîntuirea rămîne cu putinţă. Acest motiv îi putea ajuta totodată pe cei care nu căzuseră să-şi reprimească fraţii şi surorile căzute. G. W. H. Lampe susţine că istoria căderii lui Petru a funcţionat ca un mijloc de împăcare între ucenicii căzuţi şi cei rămaşi credincioşi. Prin urmare, în portretul făcut de Marcu ucenicilor, întîlnim următoarele criterii ale uceniciei adevărate: dorinţa omului de a-şi lepăda trecutul pentru a-l urma pe Iisus, credinţa în Iisus (credinţă care cuprinde identificarea lui corectă drept Mesia şi primirea evangheliei vestită de El), credinţă în Iisus în ciuda circumstanţelor potrivnice şi o viaţă de slujire preferată uneia de abuz de putere. Pe lîngă expunerea acestor criterii, ucenicii căzuţi din Evanghelia după Marcu puteau sluji totodată la încurajarea ucenicilor căzuţi care se numărau printre cititorii lui Marcu, înlesnind împăcarea lor cu restul credincioşilor” (Adam Winn, The Purpose of Mark's Gospel. An Early Christian Response to Roman Imperial Propaganda, Mohr Siebeck, 2008, Tübingen, pp. 146-147.)

Pe scurt, în cuvintele Apostolului citit la liturghia Duminicii Mariei Egipteanca, putem şi noi să bem paharul băut de Iisus şi să ne botezăm cu botezul Lui doar dacă ne „îmbrăcăm în Hristos”. A intra în Împărăţie înseamnă a fi în Hristos, şi ştim că sîntem în El dacă sîntem una în El: „nici iudeu, nici elen; nici rob, nici liber”… (Galateni 3, 27-28)
De altfel, prin Întrupare, toţi oamenii sînt expuşi Împărăţiei. Însă pentru mulţi dintre creştinii de astăzi, problema noastră nu este că avem o proastă înţelegere a Împărăţiei, nu este că ne dorim să fim „şefi” în Împărăţia lui Dumnezeu, cum îşi doreau cu naivitate fiii lui Zevedeu, ci că nu mai avem nici un fel de raport cu Împărăţia (http://www.religion-online.org/showarticle.asp?title=3457). În acest context, Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca ne aminteşte în chip aparte adevărul cuvintelor unui stareţ sîrb: „Domnul se află în centrul vieţii fiecăruia. El este în inima noastră, indiferent dacă îl cinstim sau nu” (Stareţul Tadei de la Vitovniţa, Cum îţi sînt gîndurile, aşa îţi este şi viaţa, Predania, 2006, p. 134.)
Domnul este în inima noastră. Cum stă în inima noastră, pe Cruce sau pe tron, depinde de noi. Asta e tot ce putem face. Ce nu putem face e să-L scoatem din inima noastră, sau pe noi din inima Lui. Mai lesne ne este nouă să ne ieşim din fire decît să-l scoatem pe El din firea noastră. Căci atunci cînd nu-L aşezăm pe tron, îl punem pe Cruce, iar dacă-l punem pe Cruce, ne scoatem pe noi din inima noastră. Ne ieşim din fire. Însă firea noastră rămîne la El. Aceasta este firea Lui, pe care a răscumpărat-o cu moartea Trupului său. De aceea, doar El poate spune „Acesta este Trupul Meu!” Fiindcă, prin botez, ne îngropăm cu Hristos pentru a învia în Hristos, noi nu mai putem spune nici măcar despre trupurile noastre că sînt trupurile noastre, ci ale Lui, una în Hristos.
Sigur, viaţa Sfintei Maria Egipteanca ne aminteşte că nu poate exista niciodată o depărtare atît de mare încît revenirea în firea omenească restaurată în Hristos să nu mai fie posibilă. Ea este o bună pildă pentru păcătoşi îmbătrîniţi în rele ca mine şi ca tine. De asemenea, apostolii prezentaţi de Marcu sînt şi ei o bună pildă pentru creştinii închipuiţi, ca mine şi ca tine, care se încred în puterile proprii mai mult decît în harul Domnului, care cred că ştiu cum „e treaba” cu Dumnezeu şi cum „merg treburile” în Împărăţie. Însă pilda prin excelenţă, know-how-ul acelei slujiri care defineşte şi dovedeşte viaţa creştină, viaţa adevărată, le întîlnim deplin, într-un mod deopotrivă surprinzător şi odihnitor, la Iisus Hristos:

„Putem rezuma întreaga problemă spunînd că, aşa cum apare în viaţa şi învăţătura lui Iisus, suveranitatea lui Dumnezeu este în chip esenţial punerea în lucrare, în vederea unui sfîrşit predeterminat şi inevitabil, a planului sfînt al lui Dumnezeu. Acest plan cuprinde în sine atît lumea naturală, cît şi lumea făpturilor conştiente de sine. Raţiunea acestui plan este iubirea, mijlocul de îndeplinire este cel al slujirii, iar sfîrşitul lui este o stare de lucruri în care voia lui Dumnezeu se face pe pămînt precum în ceruri. Suveranitatea lui Dumnezeu asupra naturii este demonstrată nu prin marşul victorios al puterii supranaturale dezvăluită prin cine ştie ce mare cataclism, ci prin grija Sa neîntreruptă pentru toată făptura, chiar şi pentru cele mai neînsemnate creaturi. Suveranitatea lui Dumnezeu este manifestată în domeniul vieţii omeneşti nu prin armate de îngeri înaintînd necruţător pentru a strivi puterile răului, ci prin producerea, în cei care se supun suveranităţii lui Dumnezeu, a unei puteri inexplicabile de a birui răul prin bine. Această putere este recunoscută, de toţi cei care o trăiesc, drept cel mai neobişnuit lucru din lume şi ca ceva care va birui negreşit. Cu alte cuvinte, tronul creaţiei este aşezat în iubirea unui Tată. Aceasta este probabil cheia «tainei Împărăţiei»” (T. W. Manson, The Teaching of Jesus. Studies of Its Form and Content, Cambridge 1931, p. 170, citat în W. R. Telford, The Theology of the Gospel of Mark, Cambridge University Press, 1999, pp. 68-69.)