Pe muchia întunericului (II)

„Cum să avem încredere într-un om de stat care nu mai are încredere în ţara, naţiunea şi civilizaţia sa?”

Eugen Ionescu [1]

Dacă l-am considerat pe Jedburgh personajul principal al filmului Edge of Darkness, este nu doar pentru că deznodămîntul filmului depinde de el (în definitiv, datorită lui Jedburgh rămîne Craven în viaţă şi poate astfel să-şi continue cercetările), ci mai ales pentru că el este singurul personaj care se schimbă, care se transformă. Este drept că nu a devenit „bun” într-un mod neechivoc; însă e limpede că a ales să „compună cu binele”.

Tocmai această trăsătură face ca filmul să capete, pentru români, o relevanţă aparte. Fiindcă în ultimii douăzeci de ani românii au fost mobilizaţi în numele unor „nu”-uri spuse răului mai mare, ceea ce i-a împiedicat să vadă că răul mai mare nu era decît un dispozitiv, un „device” construit anume, cu sprijinul logistic direct al elitei, pentru a legitima răul „mai mic” – devenit, între timp, imens. Dar prin această mişcare a fost legitimată prezenţa acelui tip de personaj „rezonabil” dispus să „compună cu răul”. Odată ce răul este definit drept un rău necesar, urmează că singura soluţie de participare la decizia politică constă în acceptarea compromisului necesar. Numai că, de vreme ce această argumentare presupune, ca premisă majoră, absenţa binelui, ea este deopotrivă ticăloasă şi sofistă, falsă din punct de vedere logic şi etic.

Atunci cînd din distribuţia piesei politice este omis unul din personajele principale, fie el negativ sau pozitiv, drama se transformă în altceva: în melodramă, comedie sau farsă. În cazul României, personajul împiedicat să apară nu este atît binele, cît răul dispus să compună cu binele, adică răul recuperat. Trăim într-o piesă care ne vorbeşte doar despre obligatorii pogorîri la iadul realismului politic, în timp ce înălţarea corespunzătoare este sechestrată în ordinea „idealului”. Este o piesă scrisă de creştinii „umanişti” împreună cu umaniştii seculari. [2] Caracterul ei esenţial teo-dramatic este estompat de sceneta antihristică compusă de doctorii angelici ai ştiinţei intervalului. [3] Însă acest scenariu nu ar fi atît de eficient dacă nu ne-am complăcea în trăirea lui. Pentru că ne oferă scuza perfectă: ei sunt răii, noi suntem victimele. Deci nimeni nu este responsabil:

„ – Nu eu am luat, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea mi-a dat să mănînc.

– Ba nu eu, ci şarpele, care mi-a zis …”

Ecoul acestei contestări a guvernării divine, prin care omul şi-a anulat posibilitatea recuperării imediate, reapare în raport cu guvernarea omenească: „Nu noi, poporul, suntem de vină, ci acest guvern, această putere politică, etc.”

Între timp şarpele s-a făcut nevăzut, iar noi ne-am trezit în groapă. De unde, după cum se vede din icoana Învierii (sau a Pogorîrii la iad), Hristos nu atît ne scoate, cît ne smulge, ne trage afară; ne prinde de mînă, nu ne ia de mînă. Ceea ce nu înseamnă că, după ce ne-am întins mîinile spre El, nu mai avem nimic de făcut. Că vom rămîne în strînsoarea Lui oricît ne-am zbate să scăpăm din ea, sau oricît de inerţi am fi. Sau de confuzi, întinzînd cealaltă mînă, de pildă, şarpelui prefăcut în înger de lumină, respectiv fostului ideolog marxist transformat în intelectual neoconservator. Adam a greşit nu doar pentru că l-a făcut responsabil pe Dumnezeu pentru neascultarea sa, ci şi pentru că a invocat, ca scuză, o stăpînire nefirească, a femeii asupra sa. Adam se face vinovat de renunţarea la puterea şi autoritatea cu care a fost înzestrat de Dumnezeu: faţă de sine, faţă de Eva şi faţă de creaţie. Adam face pe slăbănogul, iar această prefăcătorie îl va slăbănogi efectiv, pînă în măduva fiinţei lui. Este adevărat că orice putere nelegitimă ne vrea slăbănogi; dar în acelaşi timp cu efectele dezintegratoare ale radioactivităţii răului, ne slăbănogeşte propria noastră impasibilitate: la fiecare noi alegeri generale, ne expunem  acestei otrăvi cu atît mai mult cu cît ne ferim de ea, cu atît mai mult cu cît pretindem că „nu ne pricepem la politică” sau că „nu ne interesează politica”. Ne putem relua rolul personal în drama universală, jucînd împreună cu Dumnezeu însuşi, sau ne putem pune masca pentru a asista nestînjeniţi la carnavalul grotesc pus în scenă de cea mai nou sosită trupă de saltimbanci.   

„Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară” (Romani 5, 7). Hristos nu a murit pentru un drept; nu a murit nici măcar pentru un viu, bun sau rău, ci pentru un mort. De aceea, nici unul dintre cei care i-au dat lui Hristos moartea lor în schimbul morţii Lui nu se mai află în groapă: pentru că moartea Lui este viaţa noastră. Această viaţă, devenită a noastră, face ca nici unul dintre noi să nu-şi mai rişte viaţa atunci cînd şi-o dăruieşte. [4] Jedburgh, care observă la un moment dat cît de trist este să nu ai pe cineva care să te îngroape, învaţă de la Craven că nu mai este nevoie de cineva care să te îngroape dacă eşti viu în ceasul morţii. Adică dacă în loc să ne străduim să scăpăm cu viaţă, ori să încercăm să ne-o riscăm, îndrăznim să o jertfim (Matei 16, 24-26).  

NOTE:

[1] Eugène Ionesco, Antidoturi, Humanitas, 1993, p. 142.
[2] Erasmus a fost un creştin umanist (adică un creştin convertit la valorile umaniste), în timp ce Thomas More a fost un umanist creştin (adică un umanist creştinat). Diferenţa dintre cei doi este că în timp ce primul vorbeşte despre valori, celălalt vorbeşte despre binele şi răul în sine, adică despre criteriile, întemeierea şi necesitatea valorilor. Pentru un creştin, binele şi răul sunt determinate prin raportare la Cruce (vezi distorsionarea, dacă nu chiar parodierea semnificaţiei jertfei în desenul în care Devis Grebu înfăţişează „răstignirea” lui Vladimir Tismăneanu 
(http://viorelpadina.wordpress.com/2010/02/19/volo-rastignit-de-vanatorii-de-securisti/). Din acest punct de vedere, din cultura noastră actuală lipsesc ambele categorii de umanişti. Pentru că, pentru a putea exista creştini umanişti şi umanişti creştini trebuie să existe mai întîi nişte creştini veritabili: Varlaam, un creştin umanist, nu ar fi fost posibil în absenţa unui creştin precum Sf. Grigorie Palama. Prin urmare, absenţa creştinilor poate explica în bună măsură dispariţia umaniştilor din cultura europeană.

[3] Vezi articolul lui Mircea Platon, „Teoria conspiraţiei”, Ziua Veche, 4 aprilie 2010, http://www.ziuaveche.ro/editorial/2282-teoria-conspiratiei

[4] La Eugène Ionesco, distincţia dintre riscarea vieţii şi jertfirea ei nu este făcută în virtutea unui criteriu creştin, ci a unuia umanist (şi anume, solidaritatea umană dezinteresată în faţa răului). Cf. Antidoturi, p. 12. Ţinînd cont de atenţia lui Ionesco pentru coincidenţe, adaug că personajul care ipostazia pentru dramaturgul român condiţia jertfitoare se numea tot Craven.