„Înainte de 1989”, observă Virgil
Nemoianu, „singura secţiune a societăţii româneşti care a reuşit să-şi creeze o
societate civilă alternativă au fost neoprotestanţii. […] Neoprotestanţii sunt
singurii care au făcut-o. Şi erau oameni simpli, fără experienţă, dar care au
avut curajul şi energia şi spiritul gospodăresc, aş spune, de a-şi organiza un
sistem de învăţămînt alternativ, de a se autoguverna cumva, etc. Or, faptul ar trebui să fie recunoscut, ar trebui să existe şi o anume gratitudine faţă de
aceşti oameni” (Virgil Nemoianu, Sorin Antohi, România noastră. Conversaţii berlineze, Editura Muzeul Naţional al
Literaturii Române, Bucureşti, 2009, p. 81).
Dacă reuşita neoprotestantă este
incontestabilă, a explica incapacitatea ortodocşilor de a se organiza în
structuri economice şi civice comparabile prin „negociere şi coabitare cu
puterea seculară”, cum propun autorii (pp. 81-85), nu mi se pare corect. Nu
pentru că această „coabitare” nu ar fi existat; ci pentru că cele două tipuri
de comunitate creştină, neprotestantă şi ortodoxă, pleacă de la premise
teologice şi economice diferite. Astfel, în timp ce confesiunile neoprotestante
se dezvoltă într-un context urban şi industrial (pentru relaţia creştinismului
protestant şi neoprotestant cu capitalismul modern, vezi Stewart Davenport, Friends of
the Unrighteous Mammon. Northern Christians and Market Capitalism, 1815-1860, The University of Chicago Press, 2008), creştinii ortodocşi îşi
asigurau subzistenţa în cadrul unei economii agrare. E de presupus că, dincolo
de diferenţele de înţelegere a credinţei, un tip diferit de proprietate şi de
relaţii de producţie poate conduce la un tip diferit de comunicare, de schimburi
şi de solidaritate între proprietari. Dacă, după 1948, această solidaritate ortodoxă a
dispărut nu este neapărat pentru că ortodocşii ar fi coabitat public cu puterea
comunistă, consolîndu-se în privat cu participarea la „comunitatea mistică” a
Bisericii, ci pentru că proprietatea funciară, care asigura independenţa
economică şi politică a majorităţii populaţiei, a fost desfiinţată. În timp ce
pentru protestanţi şi neoprotestanţi, spaţiul urban reprezenta o realitate
economică şi politică familiară, pentru ortodoxul din mediul rural oraşul rămînea o realitate
străină la care nu a reuşit de fapt să se adapteze niciodată. Dar, pînă în 1948,
ortodocşii au reuşit un impresionant model de organizare economică. O dovedeşte
excepţionalul medalion realizat de doamna doctor Emilia Corbu în cadrul unei
expoziţii dedicate Cooperaţiei româneşti dintre 1864-1947. Vezi informaţii
detaliate pe blogul domniei sale, la adresele:
http://emilia-corbu.blogspot.com/2010/05/personalitati-implicate-in-miscarea.html
http://emilia-corbu.blogspot.com/2010/05/organizarea-cooperatiei.html
http://emilia-corbu.blogspot.com/2010/05/organizarea-cooperatiei.html