Pagini

Oameni și Locuri

sâmbătă, 15 mai 2010

Schimbul de noapte (I)




*

Schmemann, Nellas, Stăniloae se numără printre cei cîţiva teologi ortodocşi cărora le datorăm salvarea ortodoxiei atît de la împietririle ideologice, cît şi de la înfierbîntările gnostice, cele două căderi (de-a stînga, respectiv de-a dreapta) care, în virtutea contribuţiei ortodocşilor înşişi, devin tot mai greu de evitat. Starea jalnică a ortodoxiei româneşti actuale se poate explica şi prin faptul că aceşti teologi ortodocşi nu sînt nici măcar citaţi, cît despre citiţi… [1] Dar, pe lîngă aceştia, găsesc încurajatoare existenţa unui număr, la fel de restrîns, de creştini catolici şi evanghelici conservatori (protestanţi, dar mai ales neoprotestanţi). Întîlnirea cu oricare din aceştia poate fi, pentru un creştin ortodox, cu mult mai folositoare pentru „minte, inimă şi literatură” şi, mai ales, credinţă, decît cea cu spiritele (interesat) dilematice care ne erodează sistematic certitudinile. Cine ştie? Poate că pentru unii evanghelici sau catolici, teologia reformată şi cea catolică se dovedesc drumul cel mai scurt pe unde pot ajunge la ortodoxie. Totodată, aceste teologii ne pot ajuta pe noi să facem ca ortodoxia să nu devină pentru non-ortodocşi un drum lung de întoarcere la vechile adrese, şi nici, pentru ortodocşi, doar o rătăcire agreabilă prin nirvana „trăirilor”, a „stărilor” de pace realizate între zidurile impenetrabile ale unui suflet care şi-a zidit ferestrele de la stradă pentru a contempla mai bine frumuseţile întrezărite, atunci cînd nu sînt doar imaginate, prin ferestrele dinspre grădină.
În acelaşi timp, întîlnirea cu non-ortodocşii ne forţează să ne punem unele întrebări incomode, pe care altfel am prefera să le evităm. Aceste întîlniri ne ajută să ne vedem mai bine suficienţele şi insuficienţele, putinţele şi neputinţele. Avem astfel posibilitatea de a ajunge la nişte răspunsuri de care, uneori, noi avem mai multă nevoie decît ei. Răspunsuri legate nu doar strict de credinţă, ci şi de tot ceea ce implică credinţa, adică viaţa în întregul ei. Din acest punct de vedere, mi se pare salutar faptul că dl. Marius Cruceru, pastor baptist şi Decan al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Emanuel din Oradea,  pune deschis problema raportului dintre ortodoxie şi legionarism. Este un subiect a cărui discutare este cu atît mai necesară cu cît în spaţiul ortodoxiei româneşti contemporane această relaţie este, în genere, ignorată în mod ipocrit, uneori tratată de circumstanţă şi în silă (concluziile fiind însoţite îndeobşte de un gest complice cu ochiul) sau chiar celebrată în mod iresponsabil, făcînd astfel jocul unei elite mercenare, grăbită să ne convertească la globalism şi multiculturalism în numele „darului” sau „poverii” (lucrul depinde, ca în sufrageria domestică, de cel la care ajunge telecomanda) „libertăţii”. [2] Am rezerve însă în privinţa uşurinţei cu care dl. profesor Cruceru prelungeşte responsabilitatea pentru crimele din timpul „Pogromului de la Iaşi” asupra întregului popor român. Astfel, domnia sa pare convins de faptul că

„Românii sînt al doilea neam din istorie, probabil, în topul celor care au omorît evrei. Ieşenilor trebuie să le fie ruşine pînă vor recunoaşte public şi îşi vor cere iertare pentru Pogromul care a rămas în istorie ca Pogromul de la Iaşi.” (http://mariuscruceru.ro/2010/03/20/negarea-holocaustului-p/).

Şi că

„Românul reacţionează «bine» la ură. Dacă îi dai să toace ţigani, evrei se ordonează.” (http://mariuscruceru.ro/2010/05/01/imagini-incomode-crucea-%C8%99i-zvastica-de-pe-cununiile-lui-zelea-codreanu/#comment-26815).

Sînt de acord că violenţele îndreptate împotriva unei categorii de oameni (etnică, socială, sau de „opţiune sexuală”), nu pot fi nici scuzate, nici explicate. La fel ca violenţa gratuită faţă de un om oarecare, aceasta depăşeşte puterea de înţelegere a minţii omeneşti. Tocmai de aceea, cred că doar un astfel de tip de perplexitate în faţa răului îl poate face pe un om cumsecade să cadă pradă unei violenţe (verbale, din fericire) asemănătoare, atunci cînd ajunge să acuze o întreagă populaţie, cea românească, de acţiunile criminale întreprinse pe teritoriul românesc de trupele germane şi româneşti (subordonate celor germane) împotriva populaţiei evreieşti. Altminteri, e greu de înţeles cum, trăind în mijlocul unui neam atît de fioros, domnul profesor poate pronunţa nevătămat sentinţe irevocabile.

*

 Ca unul care a avut şansa de a-l întîlni pe părintele Ghelasie de la Frăsinei, nu pot decît să confirm descrierea făcută de dl. Florin Caragiu, atunci cînd spune că

„Părintele Ghelasie a îndemnat mereu pe toţi să fie oameni cu conştiinţă eclezială şi liturgică, în comuniune cu întreaga Biserică, dezvoltandu-se, in specificul traditional propriu, în consonanţă cu Sfinţii Părinţi.”

Personal, mărturisesc că nu sînt atît de familiarizat cu scrierile părintelui Stăniloae, şi cu atît mai puţin cu cele ale părintelui Ghelasie, cum pare să fie dl. Caragiu. De aceea, nu pot contesta de pe poziţii teologice concluzia entuziastă a domniei sale, atunci cînd spune că

„Pe de altă parte, Pr. Staniloae, ale carui cuvinte la adresa Pr. Ghelasie, spuse foarte in treacat si lipsite de argumentatie, sînt invocate ca argument, a recunoscut ca nu a citit decat cateva pagini din scrierile Parintelui Ghelasie, ca nu a aprofundat scrierile lui si prin urmare nicidecum nu a fost in masura sa dea vreun verdict argumentat. Sunt sigur că dacă Pr. Staniloae ar fi citit mai mult s-ar fi convins de ortodoxia autentică, plină de har, a Părintelui Ghelasie. Este adevărat că scrierile Părintelui Ghelasie nu sînt, pe alocuri, uşor de parcurs şi de înţeles, din cauza bogăţiei de sensuri şi legături, care nu se lasă epuizată.” (http://florincaragiu.blogspot.com/2010/03/raspuns-de-aparare.html)

Eu nu sînt chiar atît de sigur. Ţinînd cont de atenţia acordată de dl. Caragiu argumentării în genere, precizez că îmi bazez argumentaţia pe simţul comun: Părintele Stăniloae i-a tradus, tălmăcit, comentat şi interpretat cam pe toţi marii mistici şi asceţi creştini răsăriteni, de la fragmentele atribuite Sfîntului Antonie în Filocalia, la Sfîntul Simeon Noul Teolog. Mă îndoiesc că ar fi avut nevoie de opera integrală a unui autor pentru a vedea dacă e sau nu ceva de aprofundat acolo. Oricine a dobîndit o experienţă rezonabilă cu un anumit gen de texte (literar, teologic, tehnic), îşi poate da seama în scurt timp dacă e ceva sau nu într-un text ce aparţine genului respectiv. De aceea, pe cît de respectabilă este apărarea pe care o aduce dl. Caragiu profunzimii teologice a părintelui Ghelasie, invocînd „bogăţia de sensuri şi legături” a scrierilor sale, pe atît de ofensatoare este ea la adresa capacităţii teologice a părintelui Dumitru Stăniloae, care, după ce a făcut experienţa scrierilor Sfîntului Grigorie de Nyssa ori Maxim Mărturisitorul, s-ar fi cuvenit să zăbovească mai mult în faţa dificultăţii, „pe alocuri”, a scrierilor părintelui Ghelasie. Din fericire, nu este totul pierdut: chiar dacă părintele Stăniloae „nicidecum nu a fost in masura sa dea vreun verdict argumentat”, ne putem bucura de generozitatea domnului Caragiu, care, după ce a petrecut un timp în adîncul teologiei părintelui de la Frăsinei, este pregătit acum, este „în măsură” să ne îmbogăţească duhovniceşte.

*

O veste pentru cei care nu văd din diavol decît coada, vorba lui Denis de Rougemont: Diavolul nu este doar corect politic. Este şi incorect politic. Cine ştie dacă nu cumva diavolul a inventat corectitudinea politică pentru a se putea ascunde mai bine în spatele incorectitudinii politice? Dacă nu a condamnat comunismul în aşa fel încît a făcut imposibilă condamnarea comunismului?
Faptul că volumul Diavolul este politic corect are ca subiect eutanasierea oamenilor trecuţi de vîrsta de 65 de ani, precum şi „avortul, distrugerea familiei nucleare, promovarea homosexualităţii, reducerea populaţiei” (http://www.librariasophia.ro/carti-Diavolul-este-politic-corect-Savatie-Bastovoi-ierom.-so-4720.html) trebuie să aibă o legătură cu faptul că este prezentat de dl. Radu Moraru, unul din agenţii electoraliimportanţi ai lui Traian Băsescu, adică agentul unuia dintre principalii responsabili de criza morală, economică şi culturală în care ne aflăm: într-adevăr, de la avorturi la legalizarea prostituţiei, de la tratamentul cu cianuri la reducerea pensiilor unor bătrîni şi aşa aflaţi la limita subzistenţei, nici o procedură nu a fost ratată de oamenii în halat ai preşedintelui Băsescu. Părintele Savatie Baştovoi a procedat bine, aşadar, invitînd un om competent, un specialist adică, care poate vorbi despre eutanasierea României din interiorul problemei.

Informaţii suplimentare la


şi la



NOTE:

[1] De pildă, nici unul dintre aceştia nu a fost inclus în antologia Living Orthodoxy in the Modern World. Orthodox Christianity and Society, (Andrew Walker, Costa Carras, editori), apărută la St. Vladimir’s Seminary Press în 2000 (şi, sub titlul Cum să trăim Ortodoxia astăzi, în versiune românească la editura Sophia în 2010). Pe de altă parte, atunci cînd aceşti teologi sînt invocaţi, pasajele respective sînt fie pur decorative, fie sînt folosite pentru a justifica o interpretare cu care autorii respectivi nu ar fi fost de acord. Aşa se întîmplă de pildă cu un pasaj din scrierile părintelui Schmemann citat în introducerea lucrării Encounter Between Eastern Orthodoxy and Radical Orthodoxy: Transfiguring the World Through the Word (editată de Adrian Pabst şi Christoph Schneider şi apărută la Ashgate în 2009), unde aflăm că „cea mai rodnică abordare a ecumenismului din secolul XXI o putem realiza începînd să subliniem faptul că toate denominaţiunile creştine se confruntă cu ameninţarea comună a secularismului. Alexander Schmemann a definit secularismul ca pe «o viziune asupra lumii şi, implicit, un mod de viaţă în cadrul căruia toate aspectele vitale ale existenţei umane – precum familia, educaţia, ştiinţa, activitatea profesională, arta – nu numai că nu sînt înrădăcinate sau legate de credinţa religioasă, ci în care însăşi necesitatea sau posibilitatea unei astfel de legături este negată. Domeniile seculare ale vieţii sînt considerate ca fiind autonome, i.e., guvernate de propriile lor valori, principii şi motivaţii, diferite de cele religioase»” (Encounter …, p. 2). În fapt, părintele Schmemann a subliniat insistent faptul că această autonomie a spiritului secular are un caracter esenţial religios, mergînd pînă acolo încît l-a numit „copilul vitreg al creştinismului” (A. Schmemann, Pentru viaţa lumii, EIBMBOR, 2001, p. 157.) Consider că autoritatea părintelui Schmemann a fost invocată aici printr-un citat care exprimă trunchiat modul lui de înţelegere a secularismului în scopul legitimării unei anumite versiuni de ecumenism.  

[2] Vezi o abordare responsabilă a acestei relaţii la Mircea Platon, „Cum poţi fi conservator fără să fii legionar şi fără să fii de stînga” în A treia forţă: România profundă (autori Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, Logos, 2008), pp. 302-328. Despre presiunea de instrumentalizare politică exercitată asupra ortodoxiei româneşti, se vorbeşte, direct sau indirect, în întreaga lucrare. Vezi, în această privinţă, în special articolul lui M. Platon, „Gînduri despre ortodoxul român, astăzi, în lume” (pp. 329-342). Despre răspunsurile proaste date de ortodocşii români la această presiune (în sensul „ieşirii din istorie”), vezi, pe lîngă aceste două articole, şi „Deasa îmbrobodire” (op. cit., pp. 343-348). Pentru relaţia dintre ortodoxia românească şi stat, vezi Mircea Platon, „Dan Botta: vocaţia libertăţii cu Dumnezeu”, Convorbiri literare, decembrie 2009