Experimentul comunist, arată
Mircea Platon în editorialul de astăzi (http://www.ziuaveche.ro/editorial/o-scula-pentru-eternitate,
vezi mai jos cîteva fragmente ilustrative), e departe de a fi încheiat. În
fapt, „condamnarea comunismului” nu a fost decît o recentă etapă din cadrul
acestui experiment. Iar orice nouă etapă este mai reuşită, mai puternică decît
precedenta. De aceea, românii din 2010 se află într-o stare de radiație
spirituală mult mai gravă decît cei din decembrie 1989. Dincolo însă de
nenumăratele nume şi feţe ale răului comunist, există un nume generic care îl
defineşte, aşa cum „legiune” include totalitatea nenumăraţilor demoni. Acest
nume este „sculă”, un termen cuprinzător care descrie, o dată cu ideologul şi
ideologia lui, obiectivul ideologiei
comuniste: acela de reducere a omului la o funcţie, reducere realizată prin
instrumentalizarea adevărului omului. Conştiinţa naţională a românilor s-a
stins pentru că le-a fost distrusă conştiinţa naturii lor de om. Căci omul este
legat de un loc al său: în familia sa, în neamul său, în cultura sa, în lume,
în istorie, în veşnicie. Odată ce a fost dislocat din locul său, odată ce dislocarea
a devenit natura sa, el ajunge să se vadă ca ceea ce nu este, ca „sculă”. Nu-şi
doreşte decît să fie folosit ca sculă. Dacă omul normal este destinat slujirii (lui Dumnezeu şi aproapelui) în
libertate, „pacientul” experimentului ideologic este destinat utilizării.
Pentru „sculă”, locul nu mai are
nici un fel de virtuţi, de puteri restauratoare. „Scula” poate funcţiona ca
sculă doar în măsura în care noţiunea de loc i-a fost extirpată. Conştiinţa
locului propriu este cultivată în special de credinţa religioasă. Aşa se
explică de ce ideologii neoliberali şi neoconservatori s-au unit în efortul lor
de a lega (pentru a culpabiliza mai bine), creştinismul ortodox şi
naţionalismul. De altfel, acest proiect de dislocare este direct sprijinit de
teologi ortodocşi care ne sfătuiesc, de pildă, să vedem în destrămarea familiei
româneşti prin plecarea părinţilor la lucru în străinătate „darul libertăţii” (Mihail
Neamţu, „Ortodoxia românească. Deficitul comunicării şi inflaţia retorică”, Idei
în dialog, nr. 8 (47), august 2008, p. 22 (http://www.ideiindialog.ro/files//ideiindialog_2008_august.pdf).
Teologi sau pretinşi intelectuali tradiţionalişti şi patrioţi, aceşti indivizi
s-au săturat să se mai „dea scule”. Sprijinul direct arătat preşedintelui
Băsescu şi mai-sculelor lui (este curios că nimeni nu se întreabă de ce un om
care a aprobat legalizarea prostituţiei şi a consumului de droguri se bucură de
susţinerea teologilor ortodocşi cu rating) dovedeşte, pe lîngă o viziune a
lumii ca ustensil, a lui „vorhanden”, dorinţa acestor indivizi de a fi, la
rîndul lor, nişte „scule”.
Toate acestea ne sugerează că,
într-o ideologie, nimeni nu moare. Ideologia este, din acest punct de vedere,
un „vierme neadormit”. Pe de o parte, comunismul nu poate muri – în orice caz,
nu de moarte naturală. În „timpurile noi” pe care le trăim, „sculele” se
multiplică. Pe de altă parte, poporul român nu este lăsat să moară. Şi nu poate
fi lăsat să moară. Este ţinut într-o trusă cu scule. Iar atunci cînd o sculă se
defectează, este dată la topit.
(Gheorghe Fedorovici)
*
Mircea
Platon: O sculă pentru eternitate
In esenta, comunismul a fost o
uriasa minciuna. De aceea, el nu poate fi combatut prin jumatati de adevar. Si
nici prin "adevaruri" teleghidate, cu explozie controlata. Dar sub
controlul sinecuristilor "anticomunisti" s-a purces tocmai la o
astfel de "explozie", controlata, a comunismului in Romania.
"Condamnarea regimului comunist" a fost, dupa cum ar spune personajul
lui Peter O'Toole din filmul "Cum sa furi un milion", "a nice,
clean, inside job". Lucru posibil doar atunci cand iti furi singur
caciula.
E ilegitim sa condamni de
pe pozitiile secularismului si ale democratiei globale neoliberale un regim preocupat
mai ales cu strivirea constiintei nationale, a taranilor, a elitelor organice
(istorice) si a religiei si structurilor de viata traditionale. E criminal sa falsifici
rupturile si continuitatile istorice dintre Romania monarhica, Romania
republicii socialiste si Romania republicii neoliberale. Nu ai voie sa
proiectezi in trecutul romanilor maladiile sufletesti care au fost
inoculate stiintific romanilor de regimul comunist. Si nu ai voie sa tratezi
otova, fara nuante, nationalismul romanesc, asezandu-l pe Eminescu pe acelasi
continuum cu un Corneliu Vadim Tudor. Cu alte cuvinte, nu ai voie sa
transformi intr-o continuitate ceea ce a fost, de fapt, o ruptura. Si nu ai
voie sa tratezi ca ruptura ceea ce de fapt a fost o continuitate.
Pentru ca, de exemplu, ruptura
discursiva de "regimul comunist" e insotita, daca nu subordonata, de
o continuitate a cadrelor, tacticilor si puterii economice, politice si
mediatice a vechii oligarhii de partid si de stat. Ascunzand continuitatile in
dosul frazelor despre ruptura radicala de trecut a actualului regim, inventand
permanente patologice ale poporului roman, focusand interesul pe rafuieli
pemeriste sau peceriste obscure si exagerand importanta unor miscari intestine
minore ale Partidului (rotatii de cadre), ocultand sau instrumentalizand
suferinta anumitor persoane sau grupuri sociale in scopul vehicularii unor
valori de data recenta, care nu au nimic de a face cu motivatiile victimelor
sau calailor comunisti, folosind infierarea ideologica energica in locul tragerii
la raspundere penala clara, si operand epurari politice in numele
"anticomunismului", procesul comunismului s-a transformat in simpla
operatiune de reeducare a poporului roman.
Ce e de-a dreptul grotesc e ca,
daca stalinistii i-au reeducat pe romani reprosandu-le
"burghezo-mosierilor" si "chiaburilor" bunastarea lor,
neoliberalii ne reeduca in temeiul mizeriei noastre. Comunistii au venit la
putere arzand carti si au ramas la putere citind cartile pe care noua ni le-au
ars sau interzis. Cel putin asa imi sugereaza exemplul unui fiu de securisti
care imi spunea, obraznic, ca el e "mai destept" ca altii pentru ca
el avea in biblioteca tatalui sau carti la care restul romanilor nu avea acces.
La sfarsitul anilor '40, comunistii le reprosau claselor de sus ca sunt
responsabile pentru suferinta claselor de jos. De la inceputul anilor '90,
activistii neoliberali si sinecuristii anticomunismului caviar le reproseaza
claselor de jos (adica aproape tuturor romanilor nivelati de sistem) ca sunt
responsabile pentru suferinta clasei de sus, ca nu-si inteleg elita.
Cassian Maria Spiridon se
apleaca atat asupra literaturii generate de intelectualii inchisi sau la
putere, cat si asupra cartilor de marturii si de documente oficiale referitoare
la taranii, micii meseriasi si muncitorii prigoniti de regimul comunist. Din aceasta perspectiva,
e interesant de mentionat ca, in Romania republicii populare, impotrivirea prin
cuvant a disparut inainte de impotrivirea prin fapta. Daca mass-media si
sistemul de educatie au fost nationalizate pana la sfarsitul lui 1947,
rezistenta armata, actele de revolta colectiva sau individuala impotriva
colectivizarii, "sabotajele" si organizarea retelelor de lupta
impotriva comunismului au continuat pana in anii '50. Comunizarea cuvantului a
fost de fapt necesara comunizarii faptei. Strivirea sau pervertirea ideii a
fost doar un pas catre strivirea si pervertirea vietii. Lucrul e
important de inteles din perspectiva liberalizarii post-decembriste a
discursului "anticomunist", dar nu si a faptei anticomuniste.
In fapt
"anticomunismul" de carton al perioadei Iliescu-Basescu e menit sa
ocroteasca oligarhia comunista si urmasii ei de o intoarcere a romanilor
la normalitate. Comunismul s-a sfortat sa ne faca dependenti, strambi, lasi,
mincinosi. Anticomunismul ar trebui sa ne inspire sa fim independenti, drepti,
demni, onesti. Dar nu are acest rezultat. De ce? Pentru ca e un anticomunism
operat la nivelul cuvantului socializat, reeducat, e un
"anticomunism" operat la nivelul care s-a prabusit cel dintai in mana
comunistilor. Nu e anticomunismul cuvantului-fapta, al cuvantului care
angajeaza. E anticomunismul-discurs nascut din viata-text, care poate fi
rescrisa oricand din perspectiva sloganului zilei. E anticomunismul
"sculelor".
Sculele si urmasii lor, oameni
nascuti si antrenati sa functioneze in sistem, la ordin, au eliminat nu doar de
la conducere, ci si din viata nationala, oamenii onesti si independenti. Unii
dau vina pe romani pentru acest fenomen. Dar, in orice natiune, tocmai elitele
au rolul de a descoperi si de a omologa valori. Un antrenor de juniori nu asteapta
ca tribunele sau echipa adversa sa aplaude valoarea unei tinere sperante.
Antrenorul recunoaste si afirma valoarea. In Romania insa, sistemul de
perpetuare a nonvalorilor se bazeaza pe troc: consacrare contra obedienta. De
aceea, in Romania, nimic nu poate fi lasat la indemana elitei: nici economia,
nici literatura, nici politica. Pentru ca elita ne minte prin omisiune sau prin
instrumentalizarea adevarului. Lucrul acesta, dupa cum ne arata cartea lui
Cassian Maria Spiridon, e o mostenire comunista: "Virgil Ierunca va
constata cu exactitate ca intotdeauna comunistii si-au anexat la patrimoniul
socialist al culturii nationale pe toti marii artisti, cu o conditie: ei
au trebuit mai intai sa moara."
Daca nu vor sa fie
laudati viclean si postmortem de cei care i-au bagat in mormant, daca nu vor sa
supravietuiasca doar ca mazga a istoriei si ca neam pacatos, romanii trebuie sa
duca la bun sfarsit ceea ce au inceput in decembrie 1989. Ne trebui o autopsie a
comunismului: adica o deconspirare a intregii structuri de
urmarire-represiune-manipulare-deturnare comunista. Ne trebuie un sir de
procese penale, nu de rechizitorii politice, impotriva hotilor si criminalilor
comunisti si neoliberali si a acelora dintre urmasii lor care au continuat
traditia de familie. Nu e de ajuns sa schimbam jucatorii sau regulile jocului.
Trebuie schimbati arbitrii. Deocamdata, degeaba inscriem goluri daca jucam cu
arbitri din Iad.
(Mircea Platon)