Pagini

Oameni și Locuri

duminică, 16 ianuarie 2011

Fratele măiestru


„Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit” este un vers izolat al lui Eminescu în care am putea vedea, potrivit lui Constantin Noica, miza vieţii omeneşti [1]: din condiţionările diverse (biologice, istorice, psihologice) care ne stăpînesc, părînd a ne fixa esenţa, putem ieşi prin acele vise care izbutesc să intre în încremenire. Visul încremenit e cel care ne scoate din spaima împietrită, zugrăvind-o. Visul nu alungă spaima, ci o leagă. Visul încremenit este înălţarea în ordinea universalului a spaimei împietrite care-l pîndeşte pe fiecare om în parte.
„Ca o spaimă împietrită, (dar şi) ca un vis încremenit”, propune interpretarea lui Noica. Ca o spaimă împietrită este viaţa omului care se lasă numit, a omului care, în loc să-şi lege condiţionările printr-o înălţare, se lasă legat de ele. Spaima apare astfel drept spaimă de a nu putea numi. Numind, visul închipuie spaima, şi astfel o aşază în hotarele firii. Spaima împietrită ar putea fi astfel „gîndul spariat” despre care vorbeşte Noica în altă parte, [2] gînd care, primind ispitele firii, se poate linişti în ordinea lui „întru”, fără să se zdrobească (ca în mitologia greacă), dar şi fără să se mistuie (ca în mitologia indiană).  
Dar dacă visul încremenit nu este depăşirea spaimei împietrite, ci prăbuşirea în adîncul ei nemărginit? Dacă în loc să fie o înfruntare a spaimei, o ieşire şi o înălţare din ea, aşa cum, potrivit lui Noica, rămîne încremenit visul zborului în „păsările” lui Brâncuşi, încremenirea visului ne vorbeşte despre o spaimă încă şi mai grozavă?
Înspăimîntat rămîne cel care nu poate găsi un nume şi un chip spaimei sale. Dar dacă am citi partea a doua a versului nu ca pe o antiteză, ci ca pe o confirmare şi întărire a primei părţi, atunci versul ar vorbi despre acea spaimă care nu poate fi numită pentru că cel înspăimîntat şi-a pierdut chipul, şi-a pierdut pînă şi acele condiţionări care îl ajutau, sau îl forţau, să privească spre cer, căutîndu-şi asemănarea. Măiestrele lui Brâncuşi se pot înălţa pentru că se sprijină pe un soclu, aşa cum pasărea poate zbura pentru că are şi picioare, nu doar aripi. Atunci cînd nu mai rămîne decît spaima, visul încremeneşte, căci nu mai e nimeni care să viseze.
La o astfel de încremenire este adus, cu tenacitate, şi visul lui Eminescu. Pentru că visul lui nu este visul somnului morţii, cel care-l împietrea pe Hamlet, [3] ci vis de viaţă, un vis care ne asigură, potrivit lui Mircea Eliade, dreptul nostru la „nemurire” în planul istoriei. [4] Acest drept ne este refuzat şi astăzi. Ocupantul de altădată a încercat să-l încremenească pe Eminescu într-o personalitate statuară; cel de astăzi, sub pretextul că-l redă pe Eminescu măsurii sale omeneşti, n-a făcut decît să-l zidească într-un context istoric precis. Numai că l-a zidit de viu. Şi pentru că este zidit de viu, Eminescu continuă să vorbească, precum orice jertfă, dinăuntrul zidurilor groase ridicate de deconstrucţioniştii (sic!) locali. Spaima împietrită, visul încremenit al lui Eminescu vorbeşte nu despre teama că el ar putea înceta să vorbească, ci că noi am putea înceta să-l mai auzim. Zidurile sînt ridicate pentru noi, nu pentru el. Şi cu toate acestea,

yet there the nightingale
Filled all the desert with inviolable voice. [5]

Vocea poetului umple pustiul. Această voce nu ne ţine doar de urît, făcîndu-ne să îndurăm pustiul. În primul rînd, ea ne ajută să vedem pustiul ca pustiu. Să ne vedem pustiiţi, sărăciţi tocmai de cei care pretind că ne îmbogăţesc. Precum Măiastra din folclorul românesc, vocea poetului vindecă orbirea proorocind viitorul. Spaima împietrită în care ne-au legat cei care continuă să încerce, în cuvintele lui Eliade, „să ne suprime identitatea noastră spirituală şi abolirea istoriei noastre” [6], se va preface într-un vis încremenit dacă, o dată cu dragostea pentru Eminescu, ni se va stinge şi setea de nemurire.
Pentru că era în căutarea bunătăţii şi a înţelepciunii a reuşit Mihai Eminescu să vadă aceste trăsături în „forma” fratelui său Ilie, sau pentru că le-a descoperit la Ilie a învăţat el să le preţuiască nu ca Idei în sine, ci ca trăsături ale chipului fratelui său? [7] Un creştin ar îndrăzni să depăşească această dilemă platoniciană, afirmînd că se poate la fel de bine şi ca Bunătatea şi Înţelepciunea să se fi descoperit ele celor doi fraţi. Poate că asta ar explica de ce Mihai, răpit de Frumuseţea celor două puteri, a continuat să le vadă şi după moartea lui Ilie. Într-un neam „mare, onorat şi sapient” ca fratele său.

NOTE:

[1] Constantin Noica, „Marginalii la un vers” în id., Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, 1992, pp. 190-193.

[2] Id., Cuvînt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, 1987, p. 226.

[3] “For in that sleep of death what dreams may come/ When we have shuffled off this mortal coil,/Must give us pause” (Hamlet, III.i). De fapt, moartea însăşi nu este pentru Eminescu „the undiscover’d country from whose bourn/ No traveller returns”, ci un loc nedesprins de cerul senin, de codru şi mare, de creanga „teiului sfînt”.

[4] Mircea Eliade, „Eminescu”, în id., Împotriva deznădejdii, Humanitas, 1992, pp. 56-58.

[5] T. S. Eliot, „The Waste Land”.

[6] M. Eliade, ibid., p. 58.

[7] C. Noica, „Condiţia omului sau Ilie Eminovici”, în Introducere la miracolul eminescian, pp. 209-212.