„Ca o spaimă împietrită, ca un
vis încremenit” este un vers izolat al lui Eminescu în care am putea vedea,
potrivit lui Constantin Noica, miza vieţii omeneşti [1]: din condiţionările
diverse (biologice, istorice, psihologice) care ne stăpînesc, părînd a ne fixa
esenţa, putem ieşi prin acele vise care izbutesc să intre în încremenire. Visul
încremenit e cel care ne scoate din spaima împietrită, zugrăvind-o. Visul nu
alungă spaima, ci o leagă. Visul încremenit este înălţarea în ordinea universalului
a spaimei împietrite care-l pîndeşte pe fiecare om în parte.
„Ca o spaimă împietrită, (dar şi)
ca un vis încremenit”, propune interpretarea lui Noica. Ca o spaimă împietrită
este viaţa omului care se lasă numit, a omului care, în loc să-şi lege condiţionările
printr-o înălţare, se lasă legat de ele. Spaima apare astfel drept spaimă de a
nu putea numi. Numind, visul închipuie spaima, şi astfel o aşază în hotarele
firii. Spaima împietrită ar putea fi astfel „gîndul spariat” despre care
vorbeşte Noica în altă parte, [2] gînd care, primind ispitele firii, se poate
linişti în ordinea lui „întru”, fără să se zdrobească (ca în mitologia greacă),
dar şi fără să se mistuie (ca în mitologia indiană).
Dar dacă visul încremenit nu este
depăşirea spaimei împietrite, ci prăbuşirea în adîncul ei nemărginit? Dacă în
loc să fie o înfruntare a spaimei, o ieşire şi o înălţare din ea, aşa cum,
potrivit lui Noica, rămîne încremenit visul zborului în „păsările” lui
Brâncuşi, încremenirea visului ne vorbeşte despre o spaimă încă şi mai grozavă?
Înspăimîntat rămîne cel care nu
poate găsi un nume şi un chip spaimei sale. Dar dacă am citi partea a doua a
versului nu ca pe o antiteză, ci ca pe o confirmare şi întărire a primei părţi,
atunci versul ar vorbi despre acea spaimă care nu poate fi numită pentru că cel
înspăimîntat şi-a pierdut chipul, şi-a pierdut pînă şi acele condiţionări care
îl ajutau, sau îl forţau, să privească spre cer, căutîndu-şi asemănarea.
Măiestrele lui Brâncuşi se pot înălţa pentru
că se sprijină pe un soclu, aşa cum pasărea poate zbura pentru că are şi picioare, nu doar aripi. Atunci cînd
nu mai rămîne decît spaima, visul încremeneşte, căci nu mai e nimeni care să
viseze.
La o astfel de încremenire este
adus, cu tenacitate, şi visul lui Eminescu. Pentru că visul lui nu este visul
somnului morţii, cel care-l împietrea pe Hamlet, [3] ci vis de viaţă, un vis
care ne asigură, potrivit lui Mircea Eliade, dreptul nostru la „nemurire” în
planul istoriei. [4] Acest drept ne este refuzat şi astăzi. Ocupantul de
altădată a încercat să-l încremenească pe Eminescu într-o personalitate
statuară; cel de astăzi, sub pretextul că-l redă pe Eminescu măsurii sale
omeneşti, n-a făcut decît să-l zidească într-un context istoric precis. Numai
că l-a zidit de viu. Şi pentru că este zidit de viu, Eminescu continuă să
vorbească, precum orice jertfă, dinăuntrul zidurilor groase ridicate de
deconstrucţioniştii (sic!) locali.
Spaima împietrită, visul încremenit al lui Eminescu vorbeşte nu despre teama că
el ar putea înceta să vorbească, ci că noi am putea înceta să-l mai auzim.
Zidurile sînt ridicate pentru noi, nu pentru el. Şi cu toate acestea,
… yet there the nightingale
Filled all the desert with inviolable voice. [5]
Vocea poetului umple pustiul.
Această voce nu ne ţine doar de urît, făcîndu-ne să îndurăm pustiul. În primul
rînd, ea ne ajută să vedem pustiul ca pustiu. Să ne vedem pustiiţi, sărăciţi
tocmai de cei care pretind că ne îmbogăţesc. Precum Măiastra din folclorul
românesc, vocea poetului vindecă orbirea proorocind viitorul. Spaima împietrită
în care ne-au legat cei care continuă să încerce, în cuvintele lui Eliade, „să
ne suprime identitatea noastră spirituală şi abolirea istoriei noastre” [6], se
va preface într-un vis încremenit dacă, o dată cu dragostea pentru Eminescu, ni
se va stinge şi setea de nemurire.
Pentru că era în căutarea
bunătăţii şi a înţelepciunii a reuşit Mihai Eminescu să vadă aceste trăsături
în „forma” fratelui său Ilie, sau pentru că le-a descoperit la Ilie a învăţat
el să le preţuiască nu ca Idei în sine, ci ca trăsături ale chipului fratelui
său? [7] Un creştin ar îndrăzni să depăşească această dilemă platoniciană,
afirmînd că se poate la fel de bine şi ca Bunătatea şi Înţelepciunea să se fi
descoperit ele celor doi fraţi. Poate că asta ar explica de ce Mihai, răpit de
Frumuseţea celor două puteri, a continuat să le vadă şi după moartea lui Ilie.
Într-un neam „mare, onorat şi sapient” ca fratele său.
NOTE:
[1] Constantin Noica, „Marginalii la un vers” în
id., Introducere la miracolul eminescian,
Editura Humanitas, 1992, pp. 190-193.
[2] Id., Cuvînt
împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, 1987, p. 226.
[3] “For in
that sleep of death what dreams may come/ When we have shuffled off this mortal
coil,/Must give us pause” (Hamlet,
III.i). De fapt,
moartea însăşi nu este pentru Eminescu „the
undiscover’d country from whose bourn/ No traveller returns”, ci un loc nedesprins
de cerul senin, de codru şi mare, de creanga „teiului sfînt”.
[4] Mircea Eliade, „Eminescu”, în id., Împotriva deznădejdii, Humanitas, 1992,
pp. 56-58.
[5] T. S. Eliot, „The Waste Land”.
[6] M. Eliade, ibid., p. 58.
[7] C. Noica, „Condiţia omului sau Ilie Eminovici”, în Introducere la miracolul eminescian, pp. 209-212.