Recenta întîmplare de la Petru
Vodă, cînd nişte maici i-au cîntat părintelui Iustin Pârvu imnuri legionare cu ocazia
aniversării zilei sale de naştere, [1]
îmi apare mai degrabă providenţială decît un accident (regretabil, pentru unii,
memorabil, pentru alţii).
Este providenţială orice
întîmplare care îmi dezvăluie, mie mai întîi, păcatul propriu. Nu că nu l-aş cunoaşte,
dar o astfel de întîmplare mă obligă să mi-l confrunt şi să dau socoteală
pentru el. Cînd păcatul este al unei comunităţi, dezvăluirea nu poate fi decît
publică. Păcatul obştii de la Petru Vodă este acela de a crede că legionarismul
şi creştinismul sînt compatibile. Păcatul ierarhiei BOR, al Sfîntului
Sinod mai precis, este acela de a
considera că întîmplarea de la mănăstirea nemţeană poate fi expediată ca o
simplă chestiune de jurisdicţie, ca o neregulă locală. [2] Păcatul ortodoxiei româneşti este acela de a se preface că nu
vede că „adevarata problema […] nu este problema « societatii
civile » ci problema Bisericii Ortodoxe Romane si a imaginii cu care
aceasta se infatiseaza in fata societatii romanesti si a lumii.” [3]
„Dacă mi-aş fi dorit compania cuiva,
m-aş fi făcut francmason”, spune personajul interpretat de Val Kilmer în filmul
Spartan. Dacă ar fi fost român,
personajul ar fi adăugat poate: „...sau legionar”. Din aceste două forme
necreştine, sau para-creştine, de organizare socială una, francmasoneria, a
fost condamnată de Biserică în 1937. Prin urmare, o Biserică care a condamnat
francmasoneria datorită ostilităţii ei faţă de creştinism şi faţă de adevărul
omului nu poate să pretindă că nu este deopotrivă responsabilă în legătură cu o
mişcare care se foloseşte de creştinism în ostilitatea ei faţă de alte religii
(mozaică, în cazul legionarismului) şi faţă de adevărul omului. Şi dacă
Biserica a putut să condamne o grupare complet străină de creştinism, cu atît
mai mult ar trebui să se exprime în legătură cu o grupare care se declară
creştin-ortodoxă. Sinodul ar trebui să ştie şi să ne poată spune cine este pînă
la urmă inspiratorul Legiunii: Sfîntul Arhanghel Mihail sau Lucifer?
Întîmplarea providenţială nu este
neapărat una norocoasă, aşa cum se crede îndeobşte, ci în primul rînd o
judecată „nemitarnică”. Ea poate fi de bun augur doar în măsura în care ştim să
ne folosim de ea. Felul în care ne-am raportat la această întîmplare îmi spune
că am ratat o bună ocazie de confruntare a neputinţelor noastre, şi astfel de
vindecare a istoriei noastre, fapt care, după cum subliniază Alexandru Racu, le
va împovăra cu atît mai mult pe generaţiile viitoare. [4] Chilia părintelui Iustin Pârvu apare în situaţia de faţă precum
Camera din Călăuza lui Tarkovski, în
care nimeni nu vrea să intre cu adevărat de teamă că ar putea muri. În schimb,
participanţii la picnicul de la intrare dezbat cu aprindere o singură
întrebare: cum să stea uşa, deschisă ori închisă?
În legătură cu cei care doresc să
închidă uşa, cred că mai întîi este important de ştiut că aceştia nu sînt decît
nişte agenţi sau dezvoltatori imobiliari, care se folosesc de acest prilej
pentru a remodela profilul arhitectural, axiologic şi antropologic al României.
Pentru ei, România nu este decît un produs care trebuie pregătit pentru a fi
lansat cît mai profitabil pe piaţa globală.
Cred că aceşti indivizi ar trebui
să fie ignoraţi liniştit, cu atît mai liniştit cu cît ne provoacă mai tare. Ei
au un comision separat şi pentru fiecare enervare pe care ne-o provoacă. Şi ne
provoacă tocmai pentru că nu pot demonstra nimic, pentru că legionarismul este
mort şi îngropat. De altfel, după cum o dovedeşte modul în care a fost abordată
povestea de la Petru Vodă de susţinătorii părintelui Iustin şi ai
legionarismului, se vede limpede că niciodată nu au fost românii mai departe de
seriozitatea şi „elanul de jertfă” (în formularea părintelui Iustin)
caracteristice Mişcării Legionare decît sînt ei acum. Dar chiar aşa, zăpăciţi
şi superficiali cum au fost făcuţi românii să devină, ei continuă să prezinte
rezistenţă la îndoctrinare. Aşa-zisul legionarism de care sînt acuzaţi nu este
decît o tulpină ideologică care trebuie să le fie introdusă pentru a justifica
apoi terapia globalizării. Nu cu legionarismul au treabă comis-voiajorii globali,
ci cu neamul român. Problema cu România, ca să parafrazez o afirmaţie a regelui
Angliei din filmul Braveheart, e că e
plină de români. Iar cînd un neam „greu de glorie” (Ţuţea) cultivă o religie a
slavei, precum creştinismul ortodox, atunci sarcina acestor agenţi nu poate fi
realizată decît în măsură în care pot scăpa de amîndouă în acelaşi timp. [5]
Sigur, cu agentul de vînzări nu
discuţi: atunci cînd oferta lui nu te interesează, i-o spui şi gata, iar, dacă
devine insistent, îl dai afară. Doar în trecere, precizez că mai periculoşi
decît aceştia îmi par cei interesaţi de solul nostru arabil, precum grupul
condus (la prima vedere) de Călin Georgescu. [6] Nu a fost destul că acestui neam i-au fost smulse roadele, a
trebuit să-i fie retezate şi rădăcinile. Dar se pare că nici asta nu ne-a
distrus, de vreme ce din acest pămînt continuă să răsară lăstare pe măsura
celor de demult. Clonarea ideologică a românilor s-a dovedit însă incertă, prea
lentă, rezultatele sînt mai degrabă dezamăgitoare (în douăzeci de ani nu au
produs decît ici cîte un Neamţu, colo cîte un Aligică). Că seminţele noastre
organice or fi incompatibile cu cele ale elitei de silicon, că elita o fi
impotentă de-a dreptul, nu ştiu, cert e că experimentul a eşuat, ceea ce explică
faza următoare a proiectului: deposedarea noastră efectivă de sol, astfel încît
nici o sămînţă să nu mai aibă posibilitatea de a răsări şi creşte.
Dar aşa cum pentru acuzatorii
părintelui Iustin Pârvu nu este cu adevărat importantă întîmplarea în sine, ci
ce se poate face cu ea, nici pentru „apărătorii” părintelui întîmplarea nu le
pare relevantă. Îi las deoparte pe filolegionarii învederaţi, din simplul motiv
că dialogul cu ei nu este posibil, chiar dacă din alte motive decît în cazul
precupeţilor ideologici. Se pare că înainte să le crească aripile de oţel,
aceştia au dobîndit deja căpăţîni de oţel. Fixismul, respingerea prealabilă a
oricărui argument este pentru ei o dovadă de conştiinţă puternică. Aşa încît
atunci cînd vine vorba despre Mişcarea Legionară, „camarazii” îţi aplică
imperturbabil Schema-În-Patru-Puncte: Le prezinţi unele obiecţii de bun simţ?
Îţi vor spune că nu eşti la curent cu bibliografia. Le arăţi că ai mai citit
cîte ceva? Îţi vor spune că nu ai citit totul. Se întîmplă să fii totuşi la
curent cu sursele reprezentative? Ţi-o taie cu ars longa, vita brevis, şi că
degeaba cunoşti documentele dacă nu i-ai întîlnit pe legionarii autentici. Se
întîmplă, în mod cu totul excepţional, să fi întîlnit pe unii dintre ei?
Degeaba, trebuia să-i cunoşti atunci, în contextul respectiv etc. Pe
filolegionari nu-i interesează că tocmai ei sînt aliaţii indispensabili ai
agenţilor imobiliari, şi nici că-i ajută să îngrămădească în Cameră neamul cu
Biserică cu tot. Ce dacă aşa va exploda totul cu o singură încărcătură? Lor le
este „dragă moartea pentru Căpitan”.
Importantă mi se pare însă
poziţia exprimată de filolegionarii dilematici. Aceştia încearcă să liniştească
lucrurile, sugerînd că uşa, pentru a rămîne în cadrul comparaţiei propuse mai
sus, ar trebui să rămînă cumva întredeschisă. Sînt multe lucruri greşite în
istoria legionarismului, dar şi multe lucruri care merită să fie recuperate,
sună argumentul lor, un argument surprinzător de asemănător cu cel prin care
comunismul obişnuieşte să fie justificat. Ce mi se pare discutabil în cazul
acestor filolegionari concesivi este că, fără să aprobe făţiş cele întîmplate
la Petru Vodă, ei încearcă să scuze situaţia prin argumente care lasă păcatul
neatins. Unul din aceste argumente susţine că este normal ca maicile de la
Petru Vodă să-i cînte „Sfîntă tinereţe legionară” părintelui Iustin, întrucît
este vorba despre un „bătrîn nostalgic, care nu poate şi nu vrea să fie altceva
decît a fost şi este”. [7]
Consecvenţa cu sine este
importantă, şi poate dovedi tărie de caracter; dar pentru creştin, importantă
este consecvenţa cu Hristos. Dincolo de faptul că nostalgia faţă de tinereţe
este tot atît de creştină ca şi nostalgia pentru vîrsta de aur a omenirii,
problema e că bătrînul ce privim nu este „om de rînd”, ci unul din stîlpii
recunoscuţi ai ortodoxiei româneşti contemporane. Este aşadar foarte important
să ştim ce este un om ale cărui sfaturi au o importanţă vitală pentru atît de
mulţi credincioşi. Aşa cum Patriarhia e redus întîmplarea la un incident local,
tot astfel legionarismul părintelui Iustin este expediat de aceşti susţinători
ai părintelui Iustin ca o chestiune izolată, o slăbiciune sentimentală datorată
vîrstei, cînd, de fapt, mesajul legionar pare să constituie pentru părintele
Iustin program de viaţă. Nu ştiu dacă eroismul este suficient pentru a
justifica plasarea fenomenului legionar în continuitatea tradiţiei de
„osteneală şi jertfă” (în formularea părintelui Iustin) a domnitorilor români.
Pentru că aceştia erau creştini, şi au luptat avînd binecuvîntarea Bisericii
împotriva unui adversar străin care el a scos primul sabia. În schimb,
legionarii s-au implicat mai degrabă în confruntări interne, de la răzvrătirea
împotriva aparatului represiv al dictaturii carliste la terorizarea unor bieţi
negustori evrei; şi chiar dacă Legiunea a cuprins şi clerici ortodocşi,
Biserica nici nu le-a cerut legionarilor să lupte şi nici nu a binecuvîntat
lupta lor. Şi nici ei nu au resimţit nevoia acestei binecuvîntări – o aveau pe
cea a Căpitanului. Din acest motiv, responsabilitatea Mişcării Legionare nu
poate fi diminuată prin compararea imnului „Sfîntă tinereţe legionară” cu imnul
naţional. [8]
Din punct de vedere creştin,
Mişcarea Legionară nu poate fi declarată un subiect încheiat doar pentru că
aparţine trecutului, pentru că este un „capitol de istorie”. Pentru un creştin
trecutul nu poate fi încheiat decît prin iertarea păcatului acelui trecut. A
crede că legionarii au primit această iertare doar pentru că au suferit, cei
mai buni dintre ei, în temniţele comuniste înseamnă a rata înţelegerea creştină
a suferinţei şi a iertării, înseamnă a le refuza, practic, iertarea. După cum
nu orice sacrificiu este echivalent cu jertfa creştină. Suferinţa înţeleasă ca
expiere a păcatelor personale nu este decît o prelungire a mitologiei omului
superior. Nici măcar patimile lui Hristos nu pot fi reduse, din punct de vedere
ortodox, la o înţelegere juridică de acest tip. Suferinţa, în sine, nu
izbăveşte pe nimeni. Ci doar acea suferinţă, acea viaţă în care străluceşte
deja Învierea Domnului. Iar o astfel de viaţă suferă oricum din cauză că lumea
respinge Învierea, iubind mai mult întunericul.
Prin urmare, legionarii nu au
nevoie nici de admiraţia, nici de iertarea noastră. Au nevoie, împreună cu noi
toţi, de iertarea dăruită de Domnul în Biserică. Biserica trebuie să spună ce
este al ei şi ce nu este al ei, mai ales atunci cînd lucruri care provoacă
tulburare îşi revendică apartenenţa la ea. Desigur, această cercetare nu
trebuie să fie făcută la presiunea aşa-numitei „societăţi civile” româneşti.
Dar este actuala ierarhie a BOR liberă de aceste presiuni? Puţin probabil. Nu
văd o diferenţă pozitivă între ierarhia de astăzi şi cea de la începutul anilor
’90. Atunci, într-un rar acord cu elita, ierarhia a torpilat fenomenul „Serile
Darvari”, o mişcare ortodoxă cu caracter popular care începuse extrem de
promiţător şi care ar fi reuşit, dacă ar fi fost lăsată în pace, să ducă la
formarea unei alte Românii. Faptul trebuia împiedicat, căci asta ar fi însemnat
implicit o altă ierarhie şi o altă elită. [9]
Ca orice păcat, episodul legionar
nu poate fi încheiat decît de şi în Biserică. El nu este încheiat pentru că
zace încă în păcat. Şi nici nu poate fi încheiat de o ierarhie care doar îl
administrează, nu îl şi trăieşte, pe Hristos. Hristos s-a făcut asemenea nouă
în toate afară de păcat pentru a ne scoate din păcat cu toate ale noastre. De
aceea, dacă pot exista, şi chiar există numeroşi legionari creştinaţi, nu pot
exista creştini legionari decît în măsura în care există o confuzie extremă în
legătură cu semnificaţia celor doi termeni. Spre deosebire de cei care cred că
a refuza legionarismului caracterul creştin înseamnă a lovi în Biserică [10] sînt de părere că dimpotrivă,
tocmai această alăturare, dacă nu suprapunere a zvasticii peste Cruce răneşte
Biserica la fel de mult cum ar răni-o o icoană a lui Hristos reprezentat cu bandulieră. O
astfel de icoană, dacă ar exista, ar fi o icoană mincinoasă. Aşa cum o icoană
mincinoasă nu poate fi restaurată, tot astfel nu e nimic de recuperat din
Mişcarea Legionară. Dar e totul de iertat, de tămăduit. Acest lucru poate fi
făcut în măsura în care vom încerca să discernem în difuzarea publică a
festivităţii particulare din chilia părintelui Iustin nu doar o acţiune
provocatoare, ci mai ales un îndemn ceresc la trezvie şi la pocăinţă. O cameră locuită
de astfel de creştini poate avea uşa deschisă, închisă ori
întredeschisă, fiindcă oricum nu pe-acolo intră Domnul într-însa (Ioan 20, 19).
NOTE:
[2] Vezi comunicatul Patriarhiei la adresa http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/bpatriarhia_romana_nu_este_institutie_de_statb_7379.html
Este de apreciat că Arhiepiscopia Iaşiului şi declarat dezacordul faţă de cele
petrecute la Radu Vodă, însă dezaprobarea se referă la „mesaje sau simboluri
menite a promova ideologii politice - indiferent de natura acestora - în cadrul
unităţilor bisericeşti” şi nu la caracterul legionar al cîntecelor. Vezi
comunicatul Arhiepiscopiei aici: http://c-tarziu.blogspot.com/2011/02/raspunsul-duhovnicesc-al-ips-teofan-in.html
[3] http://alexandruracu.wordpress.com/2011/02/21/maicile-de-la-petru-voda-presa-si-brigada-antifascista/
Menţionez că, deşi datorez intervenţiilor dlui Al. Racu o mai bună înţelegere a
relaţiei dintre legionarism şi ortodoxie, nu pot fi de acord cu d-sa atunci
cînd afirmă că ne-am cîştigat dreptul la libertatea de a cînta ce vrem,
inclusiv cîntece legionare (iată citatul exact:
„Miza aici este alta: pretioasa noastra libertate, recastigata cu pret de
sange, impotriva careia s-au luptat in trecut atat comunistii cat si legionarii
si impotriva careia se lupta acum falanga corectitudinii politice. Din acest
punct de vedere, nu putem fi decat alaturi de parintele Justin si de maicile de
la Petru Voda, in apararea dreptului nostru de a canta ce vrem pe la
aniversarile private si de a ne exprima (in limite rezonabile, evident, dar
mult mai largi decat cele pe care vor sa le impuna diversele comitete si
comitii antifasciste – a se vedea si cazul lui Ion Cristoiu) liber opiniile in
spatiul public, caci, asa cum afirma John Stuart Mill, din confruntarea libera
a opiniilor nu are de castigat decat adevarul.”)
În ce mă priveşte, libertatea de a cînta cîntece care îndeamnă la
dobîndirea libertăţii cu preţul libertăţii altora nu este libertate, ci
samavolnicie.
[4] „Paradoxul consta in faptul ca pe masura ce
Miscarea Legionara devine tot mai anodina ca fenomen politic, troparizata,
iconizata si isonizata ea reprezinta o forma foarte subtila de secularizare a
Bisericii din interior, cu un posibil impact catastrofal asupra misiunii
Bisericii in societatea romaneasca, impact ale carui roade s-ar putea sa le
culegem peste vreo douazeci, treizeci de ani.” Alexandru Racu, „Maicile de la
Petru Vodă, presa şi brigada antifascistă”, http://alexandruracu.wordpress.com/2011/02/21/maicile-de-la-petru-voda-presa-si-brigada-antifascista/
[5] „Soluţie” despre care am mai scris cu alt prilej:
[6] http://www.ntvonline.ro/emisiuni/contraziceri/galerie-video/18
şi http://www.ntvonline.ro/emisiuni/contraziceri/galerie-video/19
[7] http://www.blogger.com/comment.g?blogID=6146195831520840078&postID=2726830188622266441
20/2/11 3:03 PM. Vezi un comentariu asemănător aici: http://c-tarziu.blogspot.com/2011/02/un-raspuns-la-scandalul-fascistii-de-la.html#comment-5184414575985695861
Este curios că, deşi a observat că şi Andrei Pleşu a acuzat Biserica de
“ideologizare”, C. Târziu nu-l numeşte totuşi “duşman al Bisericii”, ci
deschizător de minţi (http://c-tarziu.blogspot.com/2011/01/andrei-plesu-despre-parabolele.html#comment-8117403846803902563).
[9] Referindu-se la “Serile Darvari”, Sorin
Dumitrescu spunea: “Ele nu au convenit nu ştiu cui” (interviu cu Sorin
Dumitrescu despre Fundaţia Anastasia şi „Serile Darvari”: http://www.trilulilu.ro/andreasbenea/b4e2497e15d9e8
). Dar poate că întrebarea e de ce nu au convenit: pentru că evenimentele nu
putea fi manipulate ideologic, pentru că erau prea populare, pentru că riscau
să provoace o trezire creştină autentic ortodoxă fără precedent.
[10] Vezi procesele de intenţie făcute lui
Alexandru Racu pe blogurile d-lor R. Codrescu şi C. Târziu, unde încercarea
acestuia de a discerne acest aspect a fost condamnată ca atitudine politic
corectă. Or, este limpede că deşi corectitudinea politică (CP) detestă
patriotismul ca formă de ataşament natural (în măsura în care admitem definiţia aristotelică a omului ca fiinţă politică), ultimul lucru pe care CP îl doreşte este critica formelor extreme de
patriotism de pe poziţii creştine. Creştinismul este pentru CP „duşmanul cel
din urmă”. De altfel, obiecţiile îndreptăţite ridicate sistematic de Al. Racu
par să se regăsească surprinzător tocmai într-o intervenţie a dlui Codrescu
care pînă mai ieri găsea corespondenţe între zvastică şi Cruce. Vezi aici: http://c-tarziu.blogspot.com/2011/02/un-raspuns-la-scandalul-fascistii-de-la.html?showComment=1298327346938#comment-4413564625118168525