“Forgiveness
is between them and God. It's my job to arrange the meeting.”
Creasy,
în filmul Man on Fire
Tema este legătura dintre
legionarism şi ortodoxie; ea este imaginară întrucît legătura nu există în realitate,
ci doar în imaginaţia unora dintre susţinătorii, fie interesaţi, fie sinceri –
dar deopotrivă vinovaţi – ai acestei relaţii.
Nu toate lucrurile imaginare sînt
condamnabile; într-adevăr, fără imaginaţie nu am putea supravieţui ca oameni.
Numai că, de la Cădere încoace, toate înzestrările omului îl pot degrada sau
înălţa în egală măsură. Imaginaţia are în această privinţă un rol aparte, de
vreme ce ea reprezintă drojdia gîndului, elementul care-l dospeşte. Întrucît
imaginaţia este o funcţie a cugetului, ea este stricată sau bună după cum este
cugetul respectiv. Un gînd rău nu este niciodată „doar un gînd”, deci un gînd
mai mult sau mai puţin „nevinovat”. Gîndul păcătos este vinovat, dar nu pentru
că-şi ratează ţinta (gr. hamartia).
Păcatul nu este un simplu eşec. Dacă ar fi aşa, păcatul s-ar auto-anula singur,
iar cei care susţin că iadul are un sfîrşit ar avea dreptate. Gravitatea
păcatului constă în suprapunerea ţintelor, a celei false cu cea adevărată.
Păcatul, o mişcare a cugetului mai întîi, este posibil tocmai pentru că
absoarbe realitatea unui fapt concret. Se hrăneşte, ca să spun aşa, din
realitatea faptului concret după cum gîndul pătimaş dospit de o imaginaţie
păcătoasă se hrăneşte dintr-o realitate dată. La limită, iadul nu este decît o
nălucire, este Împărăţia care ar fi
trebuit să fie. Dar o nălucire
veşnică. Este decretarea unei Împărăţii private în numele meritului personal:
pentru masoni şi alte tipuri de gnostici, meritul este confirmat prin iniţiere,
în timp ce pentru organizaţiile fasciste şi legionare, meritul este confirmat
prin suferinţă (pentru legionar, Hristos pare să fie cel care participă la
jertfa lui, nu legionarul la jertfa Fiului).
Problema păcatului nu ţine aşadar
de un presupus caracter limitat, ci că, nesfîrşit fiind, îl ţine pe om înafara
realităţii. În mintea mea, pot poseda orice şi pot fi oricine. Chiar şi
capacitatea omului de a cuprinde cu mintea universul întreg în realitatea lui
rămîne o jalnică consolare, comparabilă cu competenţa robului în materie de
lanţuri. Superioritatea omului în faţa
universului nu constă în calitatea lui de „trestie gînditoare” ci în
posibilitatea de a cuprinde acest univers în vederea închinării lui. Omul
cuprinde atîta cît dăruieşte. Tocmai pentru că mintea omului este mai mult
decît intelectul său, [1] el poate
deveni conştient nu doar de vastitatea universului, ci mai ales de pustietatea
nesfîrşită a propriei sale minţi. Adevărata înţelepciune nu este cea care te
ajută să îţi dai seama de limitele propriei raţiuni, ci de lipsa ei de măsură,
de faptul că poate funcţiona în gol la nesfîrşit. Aşa se mişcă, în gol, orice
minte care nu-şi caută, ori respinge, Făcătorul. Paza minţii nu înseamnă să-ţi
păzeşti mintea omenească de gînduri necurate, ci să dobîndeşti mintea lui
Hristos închinîndu-te Lui cu toate ale tale astfel încît, în cele din urmă, să
nu rămînă în tine decît cele puse şi dospite de El.
Prin urmare, imaginaţia este un
lucru serios de vreme ce ne determină relaţia cu realitatea. Dacă mi se pare de
prisos să mai insist în legătură cu „tema imaginară” a legăturii dintre
legionarism şi ortodoxie, este pentru că mi se pare evident că nu există nici o
legătură esenţială, suprapunerea dintre cele două constituind un păcat evident
(în sensul lui hamartia, păcat cu
voia, cu fapta şi cu ştiinţa) pentru orice creştin, adică pentru orice om cu
capul lui Hristos pe umeri. [2]
Intervenţia Sfîntului Sinod al BOR este necesară nu pentru a lămuri lucrurile,
fiindcă nu mai e nimic de lămurit aici, ci pentru a oferi, prin promulgarea
unui act sinodal de condamnare a Mişcării Legionare (ML), posibilitatea de
pocăinţă celor aflaţi în păcat. Întrebarea nu e dacă ML a avut sau nu „elemente
creştine”, ci dacă a fost sau nu creştină. Este o întrebare la care doar
Sinodul poate şi trebuie să răspundă, un alt motiv pentru care consider că
aceste consideraţii sînt inutile. Sinodul trebuie să răspundă şi pentru că,
lăsaţi doar pe mîna duhovnicilor neamului, vedem cum creşte neamul-duhovnic
(virtual) şi dispare un neam care ar fi putut redeveni duhovnicesc. Şi ar fi
bine ca Sinodul să răspundă la această întrebare simplă înainte ca răspunsul să
devină irelevant. Faptul că această întrebare ajunge să fie pusă în urma unui
incident petrecut într-unul din epicentrele vieţii duhovniceşti din România,
dovedeşte că ea vine de departe. De aceea am şi considerat că evenimentul este,
dincolo de orice alt interes potrivnic Bisericii şi neamului, unul
providenţial. [3]
Totodată, aceste consideraţii
sînt de prisos şi pentru că în România, a-i spune cuiva că este creştin este un
compliment, după cum a-i contesta această calitate echivalează cu o ofensă. Ţi
se spune că eşti creştin? Răspunzi prin „mersi, asemenea”! Auzi că cineva ar fi
spus despre altcineva că nu ar fi chiar creştin? Îl suni imediat pe un prieten,
să-i povesteşti tărăşenia: „Nu se face aşa ceva, mă-nţelegi, adică nu-i frumos
mă, ce naiba!” Singura excepţie de la această regulă de maniere frumoase a
constituit-o celebrul episod al confruntării electorale dintre Iliescu şi
Constantinescu.
Consideraţiile sînt de prisos şi
pentru că dialogul este imposibil cu nişte oameni care îşi schimbă punctul de
vedere după cum li se năzare. Cei care, cu doar trei săptămîni în urmă, îl
scuzau pe părintele Iustin în numele vîrstei, ca pe un bătrînel zaharisit care
se bucură să-şi mai aducă aminte de isprăvile tinereţii, îl descriu astăzi ca
pe un Daniil Sihastru în aşteptarea unui Ştefan-vodă salvator. Nu se poate
comunica cu oameni care se fac că nu pricep că nu poţi opune criteriului
teologic criteriul istoric sau politic, că, spre deosebire de orice alte
criterii, criteriul teologic este independent de vremuri şi că ce este păcat
acum a fost păcat oriunde şi oricînd şi că va fi, dacă rămîne neiertat, păcat
în veci. Dl. Alexandru Racu a avut amabilitatea de a-mi comunica printr-un
mesaj un inventar lămuritor de asemenea contradicţii prezente într-un text
recent al dlui Claudiu Târziu (http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html),
din care am reţinut-o pe următoarea:
„Intrebarea pe care o evita
Tarziu e urmatoarea : daca ML e buna si e compatibila cu Ortodoxia de ce e
stupid si provocator ala care a postat pe net?
E pacat sa postezi pe net cuvantari ale parintelui Cleopa, spre exemplu?
Pentru ca ne persecuta niste institutii anticrestine? Pai bravo celui care a
postat, o dovada de marturisire! Deci daca ML e buna, de ce sa ne rusinam si sa
ne ascundem? Sa o sustinem si sa suferim pentru ea! Nu e inerent rau sa postezi
pe net imagini de la aniversarea parintelui Justin. Intrebarea care se pune
este daca e rau sau bine ce s-a intamplat la aniversarea parintelui.”
Dialogul este iarăşi imposibil cu
cineva care combină argumentele de autoritate cu cele ad hominen în genul „eu ştiu mai bine pentru că tu erai la
grădiniţă cînd eu mă ocupam de chestiile astea”. [4] Tot argument de autoritate, deci sofism, este şi lista de
„personalităţi” invocată ritualic de simpatizanţii Mişcării Legionare, ignorînd
faptul că o parte dintre personajele respective s-au creştinat ulterior, iar
altele, ca Eliade sau Cioran, nu au fost deloc creştine. [5] Dincolo de nevoia explicabilă de legitimizare a ML, există
aici, în această preocupare pentru VIP-uri „spirituale”, un cult al omului
superior care, străin de „cele de neam prost şi nebăgate în seamă ale lumei”
despre care vorbeşte Sf. Ap. Pavel în primele două capitole din 1 Corinteni,
apropie ML mai degrabă de masonerie şi gnosticism. [6]
Păcatul este pînă la urmă un
sofism, un sofism la nivelul firii. El nu este doar o eroare de tragere, o
ratare a ţintei, ci o confundare a ţintei reale cu una imaginară. Cum este
confundarea crucii cu zvastica. Acest gen de confuzie este posibil întru cît se
pleacă de la o premisă greşită în legătură cu un adevăr vital: cum ar fi acela
că îmi merit mîntuirea prin suferinţa mea. La drept vorbind, nu merit mîntuirea
nici măcar pentru Patimile Domnului. Mîntuirea nu este nici un merit, nici un
drept, nici o obligaţie. Ţine de un alt registru. Nu orice suferinţă este
suferinţă creştină, deci mîntuitoare, după cum nu orice iubire de neam şi de
ţară, pe care legionarii le-au trăit în mod incontestabil, este iubire
creştină.
Sofismul comunist constă în a
spune despre comunism că a fost o idee bună, dar care a eşuat pentru că a fost
prost aplicată. Sofismul legionar constă în a spune că legionarismul a fost o
idee bună, care a trebuit să eşueze (politic), datorită unei tainice hotărîri
divine, pentru a reuşi (spiritual). În primul rînd, dacă facem abstracţie
de dimensiunea sa politică,
legionarismul nu mai este legionarism, ci altceva. Dar asta nu înseamnă că
devine neapărat creştin. În al doilea rînd, argumentul este necinstit, întrucît
pretinde că ceea ce creştinii îi reproşează legionarismului este implicarea sa
politică. Nu este adevărat, creştinii îi reproşează legionarismului tipul de
politică pe care l-a practicat, unul care din punct de vedere uman mai întîi şi
apoi creştin nu are nici o justificare. Diferenţa dintre asasinatul politic şi
uciderea săvîrşită pe timp de război este că uciderea în război este
inevitabilă. Legitima apărare nu poate fi niciodată invocată cu onestitate în
cazul asasinatului.
Dl Târziu vorbeşte despre anumite temeri pe care, se pare, că le-aş avea
şi eu. [7] Are dreptate. Numai că
temerea mea este alta decît cea pe care încearcă, destul de neiscusit aş spune,
să mi-o atribuie (şi anume, dacă am înţeles corect, că mi-aş dori o dreaptă
acceptată de canonul corectitudinii politice şi de stînga în genere). Admit şi
că nu mi-e întotdeauna uşor să deosebesc stînga de dreapta românească [8] în condiţiile în care dreapta
româneasca s-a recunoscut într-un om de stînga (Băsescu) şi într-o elită
globală şi para-creştină. Temerea mea este că ortodoxia românească devine cu
atît mai sofistă cu cît se pretinde mai sofianică. Un astfel de sofism este şi
acela potrivit căruia a contesta legătura dintre creştinism şi legionarism
înseamnă a lovi în BOR, a o lipsi de sfinţii ei din perioada comunistă.
Lucrurile ar sta aşa doar dacă se admite ca premisă creştinismul
legionarismului, adică ceea ce de-abia urmează să fie demonstrat. Din punctul
meu de vedere, tocmai această legătură loveşte în BOR şi în posibilitatea
recunoaşterii sfinţilor ei. Temniţa deţinutului legionar nu este locul unde
ajungem, ca evoluţie firească a unei credinţe curate, ca „preţ” gata să fie
plătit de tinerii pregătiţi în Frăţiile de cruce pentru acest moment, ci locul
de unde trebuie să plecăm. După cum arăta Mircea Platon,
„Oamenii trebuie luati de la caz
la caz. Pan M Vizirescu, poet gandirist, nelegionar, imi spunea ca omul cel mai
onest si mai delicat sufleteste pe care l-a cunoscut a fost Radu Gyr. Dar tot
Pan imi spunea ca el insusi a devenit crestin-ortodox autentic abia in anii
prigoanei comuniste, in cei 25 de ani cat a stat ascuns. Multi, legionari sau
de alte convingeri politice, s-au maturizat crestin abia in inchisorile
comuniste. Cred ca abia la acest acest mal ne intalnim.” [9]
NOTE:
[1] “Perhaps
Descartes was on the right road when he sought to isolate the individual I in
man from all other experience and make it the starting point for his system.
But he was wrong and even culpable in not pressing on in his exploration of the
I beyond its capacity to think, for thought, Kierkegaard would insist, is not
its most unique endowment. Here in the core of the I is a center from which
choice springs, from which responsibility for one’s acts springs, from which
the ultimate sense of uneasiness and weariness with anything that is short of
the highest of all in reality ultimately issues, from which remorse and
repentance arises.” Douglas V. Steere, “Translator’s Introduction” la Sören Kierkegaard, Purity of Heart Is to Will One Thing http://www.religion-online.org/showchapter.asp?title=2523&C=2385
[2] Aşa cum este, de pildă, un păcat să spui că
există apropieri, fie şi simbolice, între cruce şi zvastică (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/11/cazul-nicole-iorga-dupa-70-de-ani.html#c8546627316138738164).
În definitiv, cultele sataniste se folosesc pe larg de cruce, dar asta nu le
face mai puţin satanice.
[4] http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/02/mitropolia-de-la-cluj-ce-fost-ce-va-fi.html#c1372734255384991082
Într-o formă
mai blîndă, vîrsta mi-a fost invocată ca circumstanţă atenuantă şi de dna Corbu
(http://emilia-corbu.blogspot.com/2011/02/gand-de-seara-romania-fara-presa.html?showComment=1299497773103#c1463887965597785273).
Poate că tot din cauza vîrstei nu reuşesc să văd unde este maturitatea
duhovnicească în gestul preotului care-şi declară auto-suspendarea în
scrisoarea postată recent pe blogul dnei Corbu (http://emilia-corbu.blogspot.com/2011/03/vasilica-militaru-se-autosuspenda-din.html).
Şi nici în încurajarea adresată unei corespondente de a învăţa Imnul Mişcării
legionare (http://emilia-corbu.blogspot.com/2011/02/gata-nu-mai-poci-de-ostenit.html#comments).
Sigur că obtuzitatea interesată a cîte unui Kranţ îţi provoacă nişte enervări
îndreptăţite; dar e mai bine şi pentru tine, şi pentru Kranţ să citeşti un
acatist decît să înveţi aşa, de-al dracului, lucrurile drăceşti reclamate de Kranţ.
[5] Observaţie pentru care-i sînt din nou
recunoscător dlui Alexandru Racu. De altfel, opoziţia dintre creştinism şi
legionarism a fost indicată prin decisivele comentarii postate de dl. Racu pe
blogul său precum şi de Mircea Platon şi de alţi comentatori precum Silviu,
„Steve” sau „Stan Păţitul”: http://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/01/un-articol-al-domnului-gheorghe-fedorovici/#comments
Vezi şi eseul lui Mircea Platon, „Primăvară, aburi şi „gloanţe”, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/mircea-platon-primavara-aburi-si.html
[6] Vezi
Alexandru Racu, “Creştinism, Contra-Revoluţie şi fascism” (http://alexandruracu.wordpress.com/2011/01/15/crestinism-contra-revolutie-si-fascism-eseu-despre-virtutile-dinamica-istorica-si-limitele-dreptei-4/):
“Ne putem întreba însă dacă reversul acestui « spiritualism » care
continuă deseori să graviteze în jurul Bisericii fără să i se poată integra pe
deplin nu reprezintă de fapt o adevărată maladie teologico-politică românească,
o maladie a spiritului românesc, de care sîntem departe de a ne fi vindecat. Nu
atât prin persistenţa unor talibanisme de gen Apologeticum, cât prin convingerea
cvasiunanimă că verticala trebuie, într-un fel sau altul, să se acomodeze (fie
pe filieră zelotistă, fie pe filieră chietistă şi « îmbrobodită », ca
să folosesc formula lui M. Platon, fie pe filieră « europeană ») unei
orizontale care funcţionează după propriile reguli (reguli ce tolerează nu doar
ignoranţa heterodoxă a fanaticului rudimentar şi agresiv, ci şi machiavelismul
« intelectualului », intelectual căruia legionarismul i-a închinat de
altfel un adevărat cult).” Acest cult este de fapt solidar cu privilegierea
nazismului ca spiritual, chiar dacă păgîn, în raport cu ateismul sovietic,
„impresie” pe care acesta ar fi lăsat-o în epocă (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/11/cazul-nicole-iorga-dupa-70-de-ani.html#c8806157175966011411).
Vezi şi aprecierea dlui Claudiu Târziu: „Fascismul şi nazismul au sorginte şi ambiţii
socialiste (începînd cu viziunea secularistă şi pînă la naţionalizări şi
controlul absolut al statului asupra persoanei), pe cînd legionarismul a fost o
mişcare de tip conservator, adică de dreapta, cultivînd şi apărînd primatul
spiritual, principiul monarhic, ideea naţională, tradiţia, familia,
proprietatea (fără de care nu există libertate – spunea Petre Ţuţea). Nu
degeaba în această mişcare au intrat şi o pleiadă de aristocraţi şi moşieri,
alături de spuma intelectualităţii vremii, mulţime de studenţi, ţărani şi
muncitori.” http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html
[7] “Nu cred în posibilitatea repetării
fenomenului legionar. Dar cred în nevoia de a restaura adevărul – pe care altminteri
preopinenţii „conservatori” susţin că-l slujesc cu orice preţ, dar în fapt îl
amputează pentru a încăpea în tiparul prejudecăţilor şi al fricilor lor de dată
recentă.” http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html
[8] “[…] noi ne-am asumat public
conservatorismul pe cînd d-nii Fedorovici şi Racu nici nu ştiau bine să
deosebească stînga de dreapta, partidul lui Voiculescu se numea încă Umanist,
iar PD(L) era în Internaţionala Socialistă.” Ibid., nota 18.
[9] http://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/01/un-articol-al-domnului-gheorghe-fedorovici/#comment-28