Pagini

Oameni și Locuri

joi, 24 martie 2011

MIRCEA PLATON: Certificate de smerenie


"Smerenia" este ultimul refugiu al ticălosului. Încă din grădina Raiului, minciuna a apărut târându-se. Literatura clasică e plină de personaje, precum Volpone al lui Ben Jonson sau Tartuffe al lui Moliere, a căror decrepitudine morală se ascunde în haină umilă şi ale căror minciuni sunt ocultate de frecarea mâinilor ca într-un soi de pasă magică bombănită, de pantomimă slinoasă. Modul în care, în literatura clasică şi/sau creştină, e scoasă la iveală impostura fundamentală a acestor personaje e raportându-le vorbele de azi la cele de ieri şi vorbele de ieri şi de azi la fapte. Raportându-i, adică, la realitate. Caracteristic orgoliosului, în haină umilă sau neprefăcut, e refuzul raportării la realitate, la evidenţă. Cel care acceptă evidenţa şi se închina în faţa adevărului nu poate fi acuzat de orgoliu de cineva pentru care adevărul nu contează. Cineva pentru care "cuibul" lui e mai important decât evidenţa sau reconcilierea cu adevărul e cineva care preferă propria lui lume, mincinoasă, făcută de el, lumii în care ne-a aşezat Dumnezeu. Creştinul nu are a rescrie lumea, ci a o restaura. Şi nu o poate restaura prin minciună. Şi nici prin "adevăruri"  tactice şi minciuni strategice: prin "adevăruri" conjuncturale şi prin închinarea la idoli falşi.
Din păcate, regimul comunist a cultivat la români tocmai acest tip de virtuozitate, care ţine de refuzul îmbinării cuvântului cu sensul şi al sensului cu viaţa. În comunism, singurul lucru pe care, din punct de vedere oficial, îţi era îngăduit să îl faci individual era autocritica. Îţi făceai autocritica în faţa colectivului, nu se autocritica colectivul în faţa individului. Conştiinţa individuală trebuia racordată la adevărul maselor. Adevărul era o chestiune stabilită doar de organele competente. Adevărul obiectiv era considerat burghez şi trebuia înlocuit cu adevărul ştiinţific, rod al concepţiei înaintate despre lume şi viaţă a Partidului. Astfel, dacă un muncitor vedea că în magazine nu se mai găseşte pâine şi rostea adevărul obiectiv, corespunzător adică realităţii: "În magazine nu e pâine", el se făcea vinovat de subiectivism burghez, de individualism şi de orgoliu. Adevărul ştiinţific, marxist-leninist, corect, era cel care ţinea cont de lupta de clasă şi de drumul pe care era angajată România, cel al construirii unei societăţi mai bune şi mai drepte. Şi adevărul ştiinţific era că, spunând că la alimentara nu e pâine, el sabota această luptă. Adevărul deci nu era lipsa pâinii, ci sabotajul lui, care trebuia condamnat de toţi oamenii muncii de la oraşe şi sate.
Până la venirea comunismului, adevărul, ca şi basmele, nu era inventat şi impus de sus, ci moştenit. De aceea, orgolios nu era cel care ţinea să păstreze şi să transmită mai departe adevărul, sau basmul, ci doar cel care voia cu orice preţ să inventeze un adevăr potrivit doar pentru el şi ai lui. Aşa se explică şi inaderenţa lumii româneşti la comunism, un mit politic care nu avea nimic în comun cu lumea tradiţională românească. Şi aşa se explică şi succesul, relativ, al Mişcării Legionare, o formaţiune care s-a prevalat de multe elemente creştine sau folclorice româneşti. Dar cel mai bun semn că atât comuniştii cât şi Mişcarea Legionară erau de fapt purtătoare ale unor "adevăruri" inventate, nu ştafete politice ale unor adevăruri moştenite, e organizarea lor alveolară, în celule de partid, respectiv cuiburi, locuri unde membrul avea datoria să îşi facă, după cum spune Cărticica şefului de cuib, "toată şcoala". Membrul trebuia ferit de contactul cu realitatea, care l-ar fi expus tentaţiei burgheze a adevărului obiectiv, pentru a putea fi educat în cultul adevărului ştiinţific, avansat, venit de sus, de la Comitetul Central sau de la "Şef". [1]
Desigur că, în realitate, lucrurile se puteau petrece altfel. Primul articol pe care l-am publicat la începutul acestei lungi şi din ce în ce mai tenebroase dezbateri a fost dedicat tocmai relativizării influenţei "educaţiei" legionare în favoarea readucerii în prim-plan o omului şi a mediului său familial de formare. Celor care vedeau o linie dreaptă între "educaţia" legionară şi sfinţenia unor deţinuţi politici, le răspundeam încercând să aduc în discuţie şi alţi factori - cum ar fi familia sau mediul patriarhal românesc - care ar fi putut contribui la educaţia creştină a unuia sau altuia dintre cei care au rezistat sau au murit creştineşte în închisoare. Pentru a centra întreaga dezbatere pe om, trebuie să relativizăm infailibilitatea "şcolii de caractere" legionare şi să aducem şi alţi factori în discuţie. Pe lângă familie, ar putea intra în discuţie, de exemplu, şi prieteniile legate de adolescenţi care s-au întâlnit în "Frăţiile de cruce". E prietenia lor, mai formativă poate decât lectura literaturii de propagandă legionară, intrinsec "legionară"? Comuniştii de ieri şi apologeţii Legiunii de azi considerau şi consideră că da. Unii, pentru a condamna, ceilalţi, pentru a instituţionaliza un anumit tip de creştere, o anumită tehnologie de formare a "omului nou".
Din punctul meu de vedere, tocmai pentru că dezbaterea e despre om trebuie problematizată influenţa Mişcării Legionare asupra membrilor ei. Şi unul din modurile de a problematiza această influenţă e de a cerceta literatura folosită la educarea membrilor. Dacă literatura fundamentală a unei mişcări politice voit creştine păcătuieşte de fapt prin distorsionări grave ale adevărurilor de credinţă, dacă organizarea şi multe din acţiunile unei mişcări politice declarat creştine sunt în contrast evident cu ceea ce ar trebui să fie o viaţă creştinească, oare avem dreptul să ignorăm acest lucru? Nu compari ML cu Biserica, dar ai dreptul să judeci măsura în care ML şi-a asumat cu adevărat adevărul de credinţă Ortodox. Oare dacă creştinii se mântuiesc stând în Biserică, Mişcarea Legionară se mântuieşte camuflându-se în sfinţii care i-au călcat la un moment-dat pragul? Poate o învăţătură greşită fi justificată de sfinţenia celor care o îmbrăţişează? Poate un nazist ascetic justifica rasismul? Poate viaţa lui Gafencu salva retrospectiv Cărticica şefului de cuib?
Atunci ar trebui rescrisă nu doar istoria Mişcării Legionare, ci a întregii Biserici, de vreme ce e plin trecutul de "eretici" virtuoşi şi de sfinţi năprasnici. Sau de oameni aparţinând altor confesiuni care au trăit şi au murit consecvenţi cu învăţătura lor de credinţă în Hristos. Două dintre figurile la care mă raportez cu tandreţe sunt, de exemplu, cea a lui Edith Stein, care după o adolescenţă atee s-a convertit la catolicism şi a murit gazată la Auschwitz în 1942, şi cea a Dietrich Bonhoeffer, teolog luteran german, anti-nazist, executat prin spânzurare în 1945, cu doar câteva săptămâni înainte de prăbuşirea totală a regimului hitlerist. Şi măicuţa catolică şi teologul luteran au suferit şi au murit crezând în Hristos. Pot să mă raportez la ei şi să mi-i ţin aproape? Pot. Aţi fi acord să îi trecem în calendarul Ortodox? Nu. De ce? Pentru că există, între noi şi ei, o deosebire de adevăr de credinţă.
Dacă Mişcarea Legionară e o mişcare creştină, dacă în creştinism ceea ce contează e Adevărul, şi dacă un sfânt e cel care se face una cu Adevărul, cât loc mai e într-un sfânt pentru erorile, ereziile şi minciunile propagandei legionare? Cum poate fi sfinţenia rod al minciunii, cum poate fi dreptatea rod al strâmbătăţii? Dacă durerea creştinilor e că nu pot trăi la nivelul lui Hristos, problema Mişcării Legionare e că nu s-a ridicat niciodată la nivelul sfinţilor pe care unii îi revendică în numele ei acum.  A dat Mişcarea Legionară şi ticăloşi? A dat. În ce măsură aceştia au fost excepţia şi în ce măsură regula, rămâne de cercetat. Oricum, nu trebuie pierdută din vedere posibilitatea ca unele persoane să depăşească, în evoluţia lor, momentul aderenţei la Mişcarea Legionară. Legionarismul nu e o genă. Mişcarea Legionară a fost o organizaţie politică. Ca atare, trebuie avute în vedere data înfiinţării şi data dizolvării sau dezarticulării acestei organizaţii politice. Clarificarea acestor lucruri ne permite să evităm ispita ontologică de a face din "legionarism" o "esenţă" a identităţii româneşti şi/sau Ortodoxe. În cazul în care Mişcarea Legionară nu a dispărut, trebuie precizată structura ei ierarhică şi corpusul doctrinar actuale, precum şi legitimitatea actualei structuri ierarhice. Există, de exemplu, un purtător de cuvânt al Mişcării Legionare de astăzi? Dacă există, în ce măsură practică încă ML dublul limbaj?
Acestea sunt întrebări şi consideraţii mult mai relevante pentru o discuţie pertinentă decât "orgoliul" preopinenţilor. Nu doar orgoliul, ci şi beţia, curvia, iubirea de arginţi, lăcomia şi invidia pot afecta şi afectează scrisul unuia sau altuia. Ar trebui oare ca, înainte de a ne apuca de scris, să mergem cu toţii la un oficiu specializat în acest sens pentru a obţine diplome de bună-purtare? Din punctul meu de vedere, onestitatea argumentului e un mai bun indiciu al bunei-purtări decât orice invocare mieroasă a "orgoliului" preopinentului. Lepădarea de sine începe acceptând justeţea unui lucru, chiar când îl înfăptuieşte/spune cineva de care nu îţi place.

P.S. Tocmai terminam acest text când s-a publicat şi textul doamnei Emilia Corbu. Înţeleg că doamna Corbu şi-a exersat îndelung, în ani grei de facultate, arta citirii enciclopedice pe diagonală şi că nu are timp. De aceea voi fi scurt. Articolele mele despre ML (3 şi cu ăsta 4) sunt articole de opinie, nu studii istorice. Am precizat acest lucru. Scriu ca un creştin îngrijorat de ce se petrece în Biserica mea. Cam la fel cum a scris şi scrie şi doamna Corbu, deşi nu e absolvent de teologie şi nici inginer, despre miza duhovnicească a cipurilor.

Mircea Platon


NOTE:

[1] De exemplu, în 1939, comuniştii europeni şi americani loiali Moscovei au abandonat retorica luptei împotriva Germaniei naziste îndată ce s-a încheiat pactul Ribbentrop-Molotov şi linia Moscovei le cerea de acum comuniştilor să militeze pentru "neutralitate" şi "pace".