"Smerenia" este ultimul
refugiu al ticălosului. Încă din grădina Raiului, minciuna a apărut târându-se.
Literatura clasică e plină de personaje, precum Volpone al lui Ben
Jonson sau Tartuffe al lui Moliere, a căror decrepitudine morală se
ascunde în haină umilă şi ale căror minciuni sunt ocultate de frecarea mâinilor
ca într-un soi de pasă magică bombănită, de pantomimă slinoasă. Modul în care,
în literatura clasică şi/sau creştină, e scoasă la iveală impostura fundamentală
a acestor personaje e raportându-le vorbele de azi la cele de ieri şi vorbele
de ieri şi de azi la fapte. Raportându-i, adică, la realitate. Caracteristic
orgoliosului, în haină umilă sau neprefăcut, e refuzul raportării la realitate,
la evidenţă. Cel care acceptă evidenţa şi se închina în faţa adevărului nu
poate fi acuzat de orgoliu de cineva pentru care adevărul nu contează. Cineva
pentru care "cuibul" lui e mai important decât evidenţa sau
reconcilierea cu adevărul e cineva care preferă propria lui lume, mincinoasă,
făcută de el, lumii în care ne-a aşezat Dumnezeu. Creştinul nu are a rescrie
lumea, ci a o restaura. Şi nu o poate restaura prin minciună. Şi nici prin
"adevăruri" tactice şi
minciuni strategice: prin "adevăruri" conjuncturale şi prin
închinarea la idoli falşi.
Din păcate, regimul comunist a
cultivat la români tocmai acest tip de virtuozitate, care ţine de refuzul îmbinării
cuvântului cu sensul şi al sensului cu viaţa. În comunism, singurul lucru pe
care, din punct de vedere oficial, îţi era îngăduit să îl faci individual era
autocritica. Îţi făceai autocritica în faţa colectivului, nu se autocritica
colectivul în faţa individului. Conştiinţa individuală trebuia racordată la
adevărul maselor. Adevărul era o chestiune stabilită doar de organele
competente. Adevărul obiectiv era considerat burghez şi trebuia înlocuit cu
adevărul ştiinţific, rod al concepţiei înaintate despre lume şi viaţă a
Partidului. Astfel, dacă un muncitor vedea că în magazine nu se mai găseşte
pâine şi rostea adevărul obiectiv, corespunzător adică realităţii: "În
magazine nu e pâine", el se făcea vinovat de subiectivism burghez, de
individualism şi de orgoliu. Adevărul ştiinţific, marxist-leninist, corect, era
cel care ţinea cont de lupta de clasă şi de drumul pe care era angajată
România, cel al construirii unei societăţi mai bune şi mai drepte. Şi adevărul
ştiinţific era că, spunând că la alimentara nu e pâine, el sabota această
luptă. Adevărul deci nu era lipsa pâinii, ci sabotajul lui, care trebuia
condamnat de toţi oamenii muncii de la oraşe şi sate.
Până la venirea comunismului,
adevărul, ca şi basmele, nu era inventat şi impus de sus, ci moştenit. De
aceea, orgolios nu era cel care ţinea să păstreze şi să transmită mai departe
adevărul, sau basmul, ci doar cel care voia cu orice preţ să inventeze un
adevăr potrivit doar pentru el şi ai lui. Aşa se explică şi inaderenţa lumii
româneşti la comunism, un mit politic care nu avea nimic în comun cu lumea
tradiţională românească. Şi aşa se explică şi succesul, relativ, al Mişcării
Legionare, o formaţiune care s-a prevalat de multe elemente creştine sau
folclorice româneşti. Dar cel mai bun semn că atât comuniştii cât şi Mişcarea
Legionară erau de fapt purtătoare ale unor "adevăruri" inventate, nu
ştafete politice ale unor adevăruri moştenite, e organizarea lor alveolară, în
celule de partid, respectiv cuiburi, locuri unde membrul avea datoria să îşi
facă, după cum spune Cărticica şefului de cuib, "toată
şcoala". Membrul trebuia ferit de contactul cu realitatea, care l-ar fi
expus tentaţiei burgheze a adevărului obiectiv, pentru a putea fi educat în
cultul adevărului ştiinţific, avansat, venit de sus, de la Comitetul Central
sau de la "Şef". [1]
Desigur că, în realitate,
lucrurile se puteau petrece altfel. Primul articol pe care l-am publicat la
începutul acestei lungi şi din ce în ce mai tenebroase dezbateri a fost dedicat
tocmai relativizării influenţei "educaţiei" legionare în favoarea
readucerii în prim-plan o omului şi a mediului său familial de formare. Celor
care vedeau o linie dreaptă între "educaţia" legionară şi sfinţenia
unor deţinuţi politici, le răspundeam încercând să aduc în discuţie şi alţi
factori - cum ar fi familia sau mediul patriarhal românesc - care ar fi putut
contribui la educaţia creştină a unuia sau altuia dintre cei care au rezistat
sau au murit creştineşte în închisoare. Pentru a centra întreaga dezbatere pe
om, trebuie să relativizăm infailibilitatea "şcolii de caractere"
legionare şi să aducem şi alţi factori în discuţie. Pe lângă familie, ar putea intra
în discuţie, de exemplu, şi prieteniile legate de adolescenţi care s-au
întâlnit în "Frăţiile de cruce". E prietenia lor, mai formativă poate
decât lectura literaturii de propagandă legionară, intrinsec
"legionară"? Comuniştii de ieri şi apologeţii Legiunii de azi
considerau şi consideră că da. Unii, pentru a condamna, ceilalţi, pentru a
instituţionaliza un anumit tip de creştere, o anumită tehnologie de formare a
"omului nou".
Din punctul meu de vedere, tocmai
pentru că dezbaterea e despre om trebuie problematizată influenţa Mişcării
Legionare asupra membrilor ei. Şi unul din modurile de a problematiza această
influenţă e de a cerceta literatura folosită la educarea membrilor. Dacă
literatura fundamentală a unei mişcări politice voit creştine păcătuieşte de
fapt prin distorsionări grave ale adevărurilor de credinţă, dacă organizarea şi
multe din acţiunile unei mişcări politice declarat creştine sunt în contrast
evident cu ceea ce ar trebui să fie o viaţă creştinească, oare avem dreptul să
ignorăm acest lucru? Nu compari ML cu Biserica, dar ai dreptul să judeci măsura
în care ML şi-a asumat cu adevărat adevărul de credinţă Ortodox. Oare dacă
creştinii se mântuiesc stând în Biserică, Mişcarea Legionară se mântuieşte
camuflându-se în sfinţii care i-au călcat la un moment-dat pragul? Poate o învăţătură
greşită fi justificată de sfinţenia celor care o îmbrăţişează? Poate un nazist
ascetic justifica rasismul? Poate viaţa lui Gafencu salva retrospectiv Cărticica
şefului de cuib?
Atunci ar trebui rescrisă nu doar
istoria Mişcării Legionare, ci a întregii Biserici, de vreme ce e plin trecutul
de "eretici" virtuoşi şi de sfinţi năprasnici. Sau de oameni
aparţinând altor confesiuni care au trăit şi au murit consecvenţi cu învăţătura
lor de credinţă în Hristos. Două dintre figurile la care mă raportez cu
tandreţe sunt, de exemplu, cea a lui Edith Stein, care după o adolescenţă atee
s-a convertit la catolicism şi a murit gazată la Auschwitz în 1942, şi cea a
Dietrich Bonhoeffer, teolog luteran german, anti-nazist, executat prin
spânzurare în 1945, cu doar câteva săptămâni înainte de prăbuşirea totală a
regimului hitlerist. Şi măicuţa catolică şi teologul luteran au suferit şi au
murit crezând în Hristos. Pot să mă raportez la ei şi să mi-i ţin aproape? Pot.
Aţi fi acord să îi trecem în calendarul Ortodox? Nu. De ce? Pentru că există,
între noi şi ei, o deosebire de adevăr de credinţă.
Dacă Mişcarea Legionară e o
mişcare creştină, dacă în creştinism ceea ce contează e Adevărul, şi dacă un
sfânt e cel care se face una cu Adevărul, cât loc mai e într-un sfânt pentru
erorile, ereziile şi minciunile propagandei legionare? Cum poate fi sfinţenia
rod al minciunii, cum poate fi dreptatea rod al strâmbătăţii? Dacă durerea
creştinilor e că nu pot trăi la nivelul lui Hristos, problema Mişcării
Legionare e că nu s-a ridicat niciodată la nivelul sfinţilor pe care unii îi
revendică în numele ei acum. A dat
Mişcarea Legionară şi ticăloşi? A dat. În ce măsură aceştia au fost excepţia şi
în ce măsură regula, rămâne de cercetat. Oricum, nu trebuie pierdută din vedere
posibilitatea ca unele persoane să depăşească, în evoluţia lor, momentul
aderenţei la Mişcarea Legionară. Legionarismul nu e o genă. Mişcarea Legionară
a fost o organizaţie politică. Ca atare, trebuie avute în vedere data înfiinţării
şi data dizolvării sau dezarticulării acestei organizaţii politice.
Clarificarea acestor lucruri ne permite să evităm ispita ontologică de a face
din "legionarism" o "esenţă" a identităţii româneşti şi/sau
Ortodoxe. În cazul în care Mişcarea Legionară nu a dispărut, trebuie precizată
structura ei ierarhică şi corpusul doctrinar actuale, precum şi legitimitatea
actualei structuri ierarhice. Există, de exemplu, un purtător de cuvânt al
Mişcării Legionare de astăzi? Dacă există, în ce măsură practică încă ML dublul
limbaj?
Acestea sunt întrebări şi
consideraţii mult mai relevante pentru o discuţie pertinentă decât
"orgoliul" preopinenţilor. Nu doar orgoliul, ci şi beţia, curvia, iubirea
de arginţi, lăcomia şi invidia pot afecta şi afectează scrisul unuia sau
altuia. Ar trebui oare ca, înainte de a ne apuca de scris, să mergem cu toţii
la un oficiu specializat în acest sens pentru a obţine diplome de bună-purtare?
Din punctul meu de vedere, onestitatea argumentului e un mai bun indiciu al
bunei-purtări decât orice invocare mieroasă a "orgoliului"
preopinentului. Lepădarea de sine începe acceptând justeţea unui lucru, chiar
când îl înfăptuieşte/spune cineva de care nu îţi place.
P.S. Tocmai terminam acest text
când s-a publicat şi textul doamnei Emilia Corbu. Înţeleg că doamna Corbu şi-a
exersat îndelung, în ani grei de facultate, arta citirii enciclopedice pe
diagonală şi că nu are timp. De aceea voi fi scurt. Articolele mele despre ML
(3 şi cu ăsta 4) sunt articole de opinie, nu studii istorice. Am precizat acest
lucru. Scriu ca un creştin îngrijorat de ce se petrece în Biserica mea. Cam la
fel cum a scris şi scrie şi doamna Corbu, deşi nu e absolvent de teologie şi
nici inginer, despre miza duhovnicească a cipurilor.
Mircea
Platon
NOTE:
[1] De exemplu, în 1939, comuniştii europeni şi americani
loiali Moscovei au abandonat retorica luptei împotriva Germaniei naziste îndată
ce s-a încheiat pactul Ribbentrop-Molotov şi linia Moscovei le cerea de acum
comuniştilor să militeze pentru "neutralitate" şi "pace".