1. Articolul meu "Primăvară, 'aburi' şi gloanţe" a fost un articol de opinie. Confruntat apoi cu
afirmaţiile dlui Claudiu Târziu – care declara că istoricii nu s-au pus de
acord cu privire la caracterul fascist al Mişcării Legionare – am revenit cu un
nou articol de opinie. Opinie pe care am simţit nevoia să o susţin cu un
mănunchi de note bibliografice. Nu ştiam că există printre noi jurnalişti care
se tem de note bibliografice ca dracul de tămâie sau care le ţin la aşa mare
respect încât consideră "ştiinţific" sau "orgolios" orice
demers acompaniat de câteva referinţe.
2. Alexandru Racu a făcut apel la
Sinodul B.O.R. în scopul clarificării problemei Ortodoxiei doctrinei, metodelor
şi moştenirii legionare. Demersul său a fost catalogat drept orgolios şi
inutil.
3. Gheorghe Fedorovici a purces
să arate de ce nu crede că doctrina, metodele şi legatarii Legiunii sunt în
acord cu "linia Bisericii". A fost considerat orgolios. Şi, el
personal, inutil.
4. Odată ce ni s-a interzis să
mai deschidem gura – fie pentru a cere Sinodului să ia în considerare o anumită
chestiune, fie pentru a arăta de ce credem că problema legionară e gravă nu
pentru că e acută, ci pentru că e cronică şi tinde să devină structurală – au
început să ni se pună vorbe în gură. Astfel, s-a trecut la speculaţii despre ce
anume am putea spune împotriva lui Mircea Vulcănescu şi de ce nu am avea
dreptate. În esenţă, nu am avea şi nu avem dreptate din cauza contextului:
legionarii nu aveau cum să ştie în anii '30 că doctrina şi metodele Mişcării
Legionare erau străine de duhul Ortodoxiei.
5. Cum nu am fost niciodată un
admirator al băilor de nămol, voi pune capăt aici articolelor mele de opinie pe
acest subiect. Nu înainte însă de a răspunde unei întrebări. Dl Codrescu se
întreba, retoric, de ce anume să îl creadă pe Mircea Platon, care spune că ML
nu a fost creştină, şi să nu îl creadă pe Mircea Eliade, care ne spune că a
fost. Din moment ce propria cultură şi propriul discernământ par a-l fi părăsit
pe dl Codrescu atât de subit încât face apel la argumente de autoritate, îi voi
răspunde: pentru că aşa a spus Mircea Vulcănescu!
6. În articolul
"Spiritualitate" (1934), Mircea Vulcănescu scrie că prin
"spiritualitate" unii înţeleg o "înnoire lăuntrică", alţii
o "cultură nouă", iar alţii o "întoarcere la viaţa
duhovnicească". Din ultima categorie făceau parte, conform lui Vulcănescu,
toţi cei care erau: "Favorabili unei spiritualităţi înţelese în sens
tradiţionalist şi ortodox, ca viaţă duhovnicească. Publiciştii din această
categorie admit viaţa interioară şi cultura numai ca realităţi ce trebuiesc
depăşite (trepte), ca mijloace sau ca forme de spiritualizat. În măsura, însă,
în care aceste forme se impun ca finalităţi distincte şi stătătoare de ele
însele, viaţa interioară se vădeşte acestor publicişti, zadarnică şi sterilă;
iar valorile culturale le apar relative, anarhice, trecătoare şi fictive. Ca
atare, li se opun." Din acest grup făceau parte, după părerea lui
Vulcănescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Paul Costin Deleanu, G. Racoveanu,
Paul Sterian, Sandu Tudor şi Mircea Vulcănescu însuşi.
Acestei grupări, Vulcănescu îi
opunea grupurile care puneau accentul pe accepţiunea culturală a
"spiritualităţii": 1. marxismul (cu accentul pus pe clasă), 2.
naţionalismul integral ("care pune accentul pe neam"), 3. umanismul
neoclasic ("care pune accentul pe om în genere"), 4. spiritualismul
("care pune accentul pe absolut").
Discutând despre naţionalismul
integral, Vulcănescu scrie că e un grup "generat din doctrina dlor N.
Iorga şi A.C. Cuza – şi dezvoltat mai departe de dnii [Corneliu Zelea]
Codreanu, Goga, Manoilescu şi Şeicaru." Analizând acest grup, Vulcănescu
scrie:
"În opoziţie categorică cu
marxismul, în privinţa grupului social pe care înţeleg să se sprijine (naţiunea
în locul clasei), cât şi în privinţa felului în care concep natura acestui grup
(integralitate organică şi structurală în locul raporturilor dialectice de
ordin economic), naţionaliştii integrali se aseamănă totuşi cu marxiştii în
aceea că raportează, ca şi ei, spiritualitatea la valorile unui grup social
determinat (naţiunea), de care însă nu se consideră legaţi numai printr-un act
de adeziune voluntară, ci printr-o solidaritate structurală organică, de stare
de fapt. Pentru aceştia, întâietatea aparţine politicului şi spiritualitatea
de orice fel (interioară, culturală şi duhovnicească) nu are preţ decât în
măsura în care reprezintă o consolidare a realităţilor, o potenţare a forţelor
şi o sporire a valorilor naţionale. (În acest grup întâlnim dintre tineri
pe: D. C. Amzăr, V. Băncilă, I. Belgea, E. Bernea, Al. Dima, A. Golopenţia. M.
Polihroniade, N. Roşu etc.)"
Pe Mircea Eliade şi Emil Cioran,
Vulcănescu îi aşază în categoria celor care caută o "spiritualitate
nouă", "opusă intransigenţei dogmatice a ortodoxiei" ca şi
marxismului. E o spiritualitate "agonică".
7. Vulcănescu înţelegea aşadar că
Mişcarea Legionară era expresia unei ilegitime politizări a Ortodoxiei. Din
punct de vedere duhovnicesc, scrie Vulcănescu, nu poţi decât să te opui acestei
ipostazieri etnice a creştinismului, redus astfel la simplă valoare culturală,
ipostaziere pe care tot el o numea, în cartea despre Nae Ionescu:
"“Păcatul lui Dostoievski” – triumful Bestiei, care naşte orice confuzie
de planuri, în acest punct: confuzia comunităţii sociale de aci cu comunitatea
spirituală absolută: naţiunea cu biserica." Consecinţele acestei confuzii
au fost, din punctul de vedere al lui Vulcănescu, grave. Rupt de mediul
familial, învăţat să se considere un "om nou", adolescentul român era
fanatizat în numele unor valori culturale, ascetizat terorist şi apoi asmuţit
asupra societăţii patriarhale a României Mari:
"E ciudat de urmărit etica
specială a acestor grupuri studenţeşti naţionaliste. Etica lor, normal, ar fi
trebuit să fie aceea a studentului român obişnuit, al cărui prototip e acel
'Sile Constantinescu', băiatul sărac, scos prin carte din ale sale, de mania
culturalizantă a doctorului Angelescu – adevăratul autor al climatului moral în
care se va dezvolta Garda de Fier –, crescut fără şapte ani de acasă, smuls din
mediul său familial şi ajuns să-şi dispreţuiască părinţii care s-au jertfit
să-l facă om, adolescentul care nu are nimic sfânt, care nu mai crede-n nimic
şi nu mai respectă pe nimeni şi, care, aruncat în calea tuturor ispitelor, fără
putinţa de a şi le-mplini, crede că totul i se cuvine, şi e gata de orice! Întemeiata
pe acelaşi fond, etica lor luase însa o orientare contrară. În jurământul lor
de credinţă către Mişcare, ei aflau nu numai o nădejde de a participa şi ei la
viaţă, dar şi o putere lăuntrică de rezistenţă la ispitele din jur, care le
dădea linişte şi temei! Dacă n-aveau ce mânca, ei nu se văitau şi nu furau, ci
prefăceau lipsa lor în “post negru”, închipuindu-şi că postesc pentru idealul
lor. Dacă greşeau, se supuneau la mortificări stranii. Un entuziasm special, un
fel de fanatism, amestec ciudat de iubire şi de ură, cuprinsese acest tineret,
ce se credea luat sub aripă de Arhangheli. Acestei mistici i se datoresc, cred,
actele de eroism, câteodată cugetat, câteodată necugetat, pe care le-au făcut
unii dintr-însii: plecarea lor la luptă 'pentru cruce', sau pentru judecată
dumnezeiască, ori hotărârea de a se jertfi pentru ce li se părea că este
idealul! Dar tot acestei mistici se datoresc şi actele de cruzime, de răzbunare
intransigentă, de ciopârţire a adversarilor cu toporul, care au înfiorat societatea
românească, şi care au dezlănţuit apoi, prin prostia conducătorilor politici ai
ţării, neînţelegători cumpliţi ai cazului, represalii în acelaşi stil,
represalii care n-au făcut decât să-nvenineze răul. Prin aceşti tineri,
societatea românească ajunsese să fie abătută de la efortul ei constructiv,
printr-o adevărată psihoză, ispititoare în începuturile ei idealiste, dar
spăimântătoare în consecinţele ei ulterioare, tenebroase şi poliţieneşti" (Mircea
Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut).
8. Pentru Mircea Vulcănescu
aşadar, Mişcarea Legionară e mai degrabă o maladie a modernităţii decât o formă
legitimă de rezistenţă creştină şi naţională în faţa atomizării (neo)liberale.
Mulţi dintre cei pe care Vulcănescu îi vedea angajaţi în această funestă mişcare
îi erau prieteni. Dar prietenia lor nu l-a împiedicat pe Vulcănescu să vadă şi
să afirme că, din punct de vedere creştin-ortodox, calea lor era una greşită.
Vulcănescu a rămas prieten cu spiritualiştii culturali/agonici nu pentru că
Vulcănescu a omis să spună lucrurilor pe nume în privinţa ideilor prietenilor
săi, ci pentru că prietenii săi erau destul de oneşti încât să nu umble cu
cioara vopsită. Poate că pe nişte străini îi despart diferenţele. Pe prieteni
însa îi despart minciunile referitoare la diferenţele reale. Sau, cum ar spune
Alexandru Racu, postmodernismul. Cultul contextului. Micile
"adevăruri" de berărie.
9. Articolul lui Vulcănescu a
fost recomandat drept lectură esenţială de dl George Enache, în revista Rost
din martie 2004. E chiar numărul în care am publicat şi eu un gând despre
Mircea Vulcănescu. Dacă ar fi citit revista pe care o conduc sau la care
colaborează, prietenii ar fi ştiu deci şi ce cred eu despre Vulcănescu, şi ce
credea Vulcănescu despre ei şi-ai lor.
Dar, vedeţi, aşa e când nu
contează cuvântul, ci doar contextul. Nu contează, şi nu interesează pe nimeni,
ce spui, ci dacă eşti de-al nostru. În această logică, nu publici un articol
despre Mircea Vulcănescu pentru că îţi place, pentru că îţi pasă, pentru că
ţi-l asumi pe Mircea Vulcănescu. Publici "la noi" un articol despre
Mircea Vulcănescu fiindcă îţi place, fiindcă îţi pasă, fiindcă ne asumi pe
"noi". "Vulcănescu" e doar o parolă sau un PIN. Depinde de
context. Parol, monşer!
(Mircea Platon)